Sfesnic in rugaciune

De Traian Vasilcau

Ruga poetului Traian Vasilcău coboară în suflet şi îşi înalţă aripile către ceruri, unde îşi întâlneşte îngerii. Candoarea versurilor din volumul Sfeşnic în rugăciune este evidentă chiar din întâiul poem, iar autorul îşi lasă sufletul să colinde peste timpuri, unde va întâlni veşnicia creaţiei demiurgice. Gândul pur al poetului nu cunoaşte margini, nefiind supus decât voii divine, îmbrăţişând cu iubire cerul şi pământul, viaţa şi moartea. Minunile ce izvorăsc din infinita iubire a Lui Dumnezeu îl încântă pe cel care, lăsându-şi libere inima şi mintea, străbate încântătoare tărâmuri sfinte, create pentru bucuria omenirii. Versul suav se scaldă în raze de speranţă şi tăcere, fiind cuprins de lacrima celestă şi dus departe, în tăinuiri divine. Mesajul este deosebit, şi atinge universurile într-o secundă, răsărit fiind dintr-o gândire unică şi inocentă.

Echilibrul creat prin cuvintele încărcate de mireasma desăvârşirii, se răspândeşte pretutindeni, aducând încântare şi o pace râvnită de veacuri. Imaginile care se derulează cu repeziciune, par a fi ţesute cu fire de vise şi taină, iar figurile de stil, ce îmbrăţişează sunetul cald al poemelor sunt uimitoare. Asemenea creaţii se întâlnesc o dată în viaţă, iar răsunetul lor ajunge până la Cel care, în infinita Sa iubire de oameni, oferă haruri nebănuite, spre încântarea inimii. Talazuri imense de frumuseţe artistică se desfăşoară înaintea ochilor noştri, ce rămân fermecaţi de nemuritoarele versuri angelice. Parcă întreg pământul se înveşmântează în mantia luminii necreate, transfigurându-se, precum fiinţele imateriale.

Mii de candele aprinse împodobesc sfintele cămări ale sufletului, iar serafimii îşi cântă doinele triste la umbra eternităţii, în timp ce universul însuşi stă să înflorească sub aripile lor jucăuşe. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a destăinui creaţia poetului Traian Vasilcău. Fiinţa cea mai dragă, mama, este adesea venerată, asemenea unei icoane desprinse din înaltul cerului: Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea/ Pe care s-o scriu îmbătrânit. Îţi tace sufletul, parc-ar zăcea/ În rochia de iarbă-nmormântat./ La templul lui, biet rob îngenungheat,/ Am poposit să-i spun că voi pleca.

Poemele sunt cântate asemenea unor psalmi biblici, regăsindu-şi identitatea în inima autorului, unde are să locuiască nestingherită divinitatea. Cea mai agreată melodie este tăcerea, căci ea naşte gânduri înalte, ce rămân de-a pururi în memoria tuturor.

Întregul volum vibrează de sfinţenie, păşind cadenţat, ca un înger, către infinitul din noi. Versurile par a conţine esenţa inconfundabilă a smereniei şi a loialităţii faţă de fiinţa supremă, pe care poetul o venerează fără încetare. Orice sunet, orice bătaie a inimii, orice tresăltare a sufletului, trimite către veşnicie. Autorul se confundă cu nemărginirea, care îl inspiră şi îl luminează. Virtuţile sale sunt mai presus de fire, iar gându-i nelumesc prinde aripi, atunci când urmează a fi rostit. Poetul este infinitul, este lumea însăşi, speranţa şi durerea tuturor. Cântul său măiastru zboară peste culmile nesfârşite ale candorii, metamorfozându-se în lacrimă şi floare.

De-a lungul acestui volum, poetul îşi creionează portretul, oferindu-l cititorilor drept scânteie de vis: Eu sunt doar fagurul tăcerii/ Din sfere spusă, de mister. Nici curat ca steaua nu-s/ Nici născut şi nici apus. Am fost trubadurul Tăcerii/ Şi am divorţat de tăceri. Sunt buciumaşul propriei sentinţe. Iubirea sacră de neam este aprins evidenţiaţă în volumul Sfeşnic în rugăciune, şi mai cu seamă în poemul Cântec pentru dacii noştri. Strămoşii cu nume unic încă trăiesc şi veghează printre noi, iar spiritul lor etern nu se va risipi nici chiar în vremurile cele mai vitrege: Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu/ Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu./ În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi/ Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.

Traian Vasilcău doineşte fără pereche, nelăsând la voia hazardului vreun cuvânt, aducându-l în locaşurile vieţii, ca dar pentru nemuritori. Orice suflet îşi deschide aripa către zenit, iar frunzele uitării gonesc speriate către abisuri, lăsând în urma lor crâmpeie de amintiri nelumeşti.

Sobrietatea versurilor ne încântă profund, căci în liniştea lor ne regăsim gândurile demult rătăcite în noianul de iluzii. Toate visele cristaline îşi predau ecourile divinităţii, iar omenirea devine o imensă lacrimă de foc. Nicicând poetul nu va fi uitat, căci însuşi stăpâneşte peste veacuri, iar flacăra plăpândă a lumânării devine acum heruvim.

Din când în când, autorul ne îmbie să gustăm din frumuseţea nepieritoare a naturii, mai ales în anotimpul ruginiu, când frunzele îşi croiesc drum printre stele, buciumând un cântec funerar, pentru cei cărora le-a sosit ceasul despărţirii de lumea aceasta deşartă: Frunză ce-ai fost cântec numa,/ Astăzi te cununi cu bruma/ Şi te spovedeşti în stea/ Şi adormi pe faţa mea. Sufletul poetului se aşterne peste întreg cuprinsul ţării, care îi va fi ecou în viitor, nepermiţând cuiva să lase în urmă glasu-i profetic. Nimeni nu va trece cu vederea un nume scris în stele cu litere de rouă. Am fi atât de trişti fără sensibilitatea versurilor, ce nu-şi găsesc liniştea decât în cămara sufletului!

Poemele sunt vii şi îşi trimit florile sufletului cald, avid de armonie şi lumină. Cuvintele curg în valuri, când liniştite, când năvalnice, umplând golurile din inima noastră. Cei care le vor primi în inimile lor se vor simţi mai bine, poate şi puţin trişti, fiindcă  se vor împărtăşi din experienţa de viaţă a poetului. Viaţa nu e tocmai o nesfârşită bucurie, iar uneori dorim să fim asemenea unor copii, lipsiţi de apăsătoarele întrebări existenţiale. Autorul încearcă să desluşească misterele acestei lumi, dar şi pe ale sale. E cuprins de o mâhninire ancestrală, însă ştie că are de îndeplinit o misiune, pentru care a ales calea cuvântului: Nesigur pe viaţă,/ Mi-s sigur pe moarte/ Şi dramele toate/ În care m-arunc, Rănescu-mi cântarea/ Unită cu zarea,/ Şi plânge-nserarea/ Cu glasu-mi de prunc. Singur pe lume/ Caut o stea./ Iartă-mă lume,/ Şi nu mă ierta.

Rugăciunea nu se sfârşeşte nicând, ea se amplifică pe măsură ce sufletul caută mai multe răspunsuri sau explicaţii pentru tot ceea ce se întâmplă. Invocarea divinităţii reprezintă punctul forte al vieţii, firul de speranţă care ne leagă ce sfinţenie. Poarta de intrare în veşnicie se află chiar în noi, acolo unde ne răgăsim libertatea şi liniştea. Toate dorinţele capitulează aici, iar inima se supune voii Lui Dumnezeu, cerând găzduire eternă. Cine suntem noi, decât praf de stele şi vânt, decât lacrimă şi rază în pământ? Nu merg, ci numai zbor din mare teamă/ Să nu omor cuvintele pe drum./ Venit din taina-Ţi, voi de bună seamă/ În taina-Ţi să rămân acum postum/ Şi când va trebui să plec din mine/ Să n-am unde migra decât în Tine.

Volumul de faţă reprezintă oglinda poetului Traian Vasilcău, ofranda pentru toţi cei care vor dori să se întoarcă în nemurire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *