Dupa 25 de ani…

După toată povestea cu alegerile prezidenţiale din luna trecută, societatea civilă şi politicienii încearcă să tragă concluziile. E limpede că o aşa răsturnare de situaţie dintre turul I şi al II-lea nu s-a mai întâmplat în Europa şi cum la români de fiecare dată trebuie să fie ceva care să facă notă discordantă, nu ar trebui să mire pe nimeni.

Preşedintele a fost ales, cu sau fără internet, cu sau fără televiziuni de serviciu, lăsând la o parte întreaga maşinărie socialistă de propagandă, orice orgolii prost înţelese şi înfumurări de tot felul, oamenii de rând, cei a căror părere contează din cinci în cinci ani, pentru alegerea preşedintelui, au reuşit să schimbe orientarea politică. Urmează noi lupte; cu siguranţă Partidul Naţional Liberal, care nu are niciun merit în această reuşită a lui Klaus, va căuta cu orice preţ să schimbe lucrurile şi în Guvern.

În tabăra adversă, deşi luptele interne sunt evidente, dincolo de excluderile din ultimele zile, nu se întrevede niciun congres serios până în primăvară. Ponta a pierdut. Credibilitatea sa, chiar şi imaginea pe care o are ca şi premier, suferă. Urmaşii lui Ion Iliescu sunt în continuare dezbinaţi, aşa cum au fost în toată campania. Liberalii, după ce au spus adio USL, acum se văd – într-un fel – pe val şi vor cauta cu toate mijloacele să formeze o majoritate, sub aripa unei colaborări strânse între Preşedinţie şi Guvern.

E linişte, probabil şi pentru faptul că, la 25 de ani de la marea manipulare din decembrie 1989, nimic nu ar fi mai merituos decât… tăcerea! În tot aceşti ani ţara nu a găsit drumul spre Occident decât scriptic. Dezastrul economic, care a atras după sine un val al migraţiei forţei de muncă spre Vest, nu se întrevede a rezolvare. Nu există în prezent un program coerent al forţelor politice, indiferent de culoarea politică, pentru a stagna exodul românilor spre alte state. Nu există soluţii pentru ca economia românească să capete un suflu nou. Oamenii privesc spre noul preşedinte, de parcă ţara ar mai fi republică prezidenţială. Guvernul dă vina pe ministere, miniştrii pe consilieri, apoi toţi privesc spre bugetul încă neelaborat, iar bugetul spre euro.

Presa germană şi nu numai, laudă victoria etnicului, atât de mult, că nici măcar cancelarul nu a avut parte de o aşa suită de expresii pompoase. Oricum, aceeaşi presă vorbea de întâlnirile dintre Klaus şi Angela, pe timpul când acesta era primar la Sibiu. Apoi, ce au mai discutat ei în particular, se subînţelege. Nu doar simplul fapt că Iohannis este sas a reuşit să aducă atât de mulţi investitori din Germania şi Austria la Sibiu. Cu siguranţă că planurile Berlinului sunt clare pentru România. Joachim Gauck, preşedintele Germaniei, a fost primul lider din lume care l-a felicitat pe Iohannis, iar exemplul i-a fost urmat şi de alţi conducători din Europa civilizată. Apariţia atât de deasă şi pozitivă în presa vest-europeană a lui Klaus Iohannis, reprezintă mesajul, potrivit căruia, România este orientată cu faţa spre Apus.

Stânga a pierdut până la urmă, deşi numărul mare de votanţi în primul tur pentru Victor Ponta reprezintă mesajul clar că românii şi nu spun doar pensionarii, au încă viziunea “societăţii multilateral dezvoltate”, pe care Ion Iliescu a preluat-o de la Ceauşescu şi dus-o mai departe. Ponta şi camarila nu au încercat niciodată o Românie europeană, ci una asiatică. Modelul chinez, foarte bine asimilat în vizitele de lucru, au dat curaj PSD-ului să viseze pentru următorii ani, la o invazie a investiţiilor „roşii” în România, lucru care nu pare o soluţie pentru viziunea Comunităţii Europene, din care şi ţara noastră face parte şi, o repet, fără niciun merit din partea politicienilor.

25 de ani de la evenimentele sângeroase ale înlăturării lui Ceauşescu de la putere ar trebui să vină cu o “mea culpa” din partea artizanilor. Nu cred că Iliescu şi compania vor avea curajul, în nemernicia lor, să spună ADEVĂRUL despre cum au reuşit să pună mâna pe putere.

Pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, reprezintă o palmă pe care istoria o dă celor care s-au folosit de manipulare şi minciună, pentru a înlocui un regim cu altul. Ceauşescu a sărăcit poporul, Iliescu l-a vândut! Libertatea cuvântului şi dreptul de a emigra este oare tot ce şi-au dorit românii în acele zile de sânge amestecat cu răzbunare?

Era greu de privit peste 25 de atunci, când toată lumea nu dorea decât „jos călăul”, „jos comunismul”, „libertate”. Nu se spunea nimic de NATO, de UE, nimic despre democraţie în general. Încetul cu încetul, primele alegeri din mai 1990, avea să aducă în fruntea ţării tot neocomuniştii, pentru că alternativele nu prea erau. Raţiu, Coposu şi Câmpeanu erau prea palizi şi cu totul imposibil de digerat de către populaţia prea îndopată în „salamul cu soia”, pe care doar Iliescu ştia să-l servească maselor, alături de primele mişcări democratice postrevoluţionare, corturile lui Marian Munteanu peste care s-a abătut valul de mineri.

Clasa muncitoare dorea în continuare puterea, conducerea FSN la fel. Ion Iliescu le-a mulţumit atunci minerilor pentru „corecţia” acordată „golanilor” de la Universitate şi iată-l bine merci, în continuare, preşedinte de onoare al PSD-ului, partid de care se leagă toate relele din ţara noastră din aşa-zişii ani de democraţie. Astfel am ajuns în 2014 să admitem ca pe o stare de sine stătătoare existenţa baronilor, a persoanelor influente, faţă de care a început vânătoarea, prin intermediul unei instituţii a statului, specializată tocmai în astfel de anchete. La început cu teamă, mişcările Direcţiei Naţionale Anticorupţie au devenit astăzi ştiri zilnice în presă, iar persoanele anchetate, dar mai ales faptele, să scandalizeze întreaga societate. Este şi aceasta o cauză pentru care românii au întors ştampila între turul I şi turul al II-lea. Asimilarea marilor corupţi şi condamnaţi cu PSD şi sateliţii acestui partid, adică UNPR şi PC, au reprezentat o altă cauză a răsturnării de situaţie.

Sosirea în fruntea ţării a acestei formaţiuni a adus pe scena politică oameni lipsiţi de orice pregătire politică, de foarte multe ori şi fără carieră profesională. Clientelismul şi lichelismul au născut lideri din oameni de nimic, foştii nomenclaturişti, ascunşi de furia mulţimii în luptele de stradă din decembrie 1989, au reapărut sub formă de investitori, oameni de afaceri şi, cum altfel, policieni. Unii au mers chiar mai departe. Cu banii obţinuţi prin metode şi scheme de foarte multe ori dincolo de limita legii, au cumpărat mult, cam tot ce se putea cumpăra în România. Inclusiv presa. Lozinca „aţi minţit poporul cu televizorul” nu este doar de faţadă.

Sub aceste litere stă mărturie o manipulare fantastică, premeditată, iar acest lucru a fost foarte bine înţeles de cei care, cu orice preţ şi-au dorit puterea. Ziarele şi televiziunile, din ce în ce mai multe şi mai agresive şi-au făcut şi îşi fac în continuare datoria. Le-a răspuns, ca o contrapondere, să-i zicem, internetul. Acesta a reuşit să depăşească cu puterea sa, nu numai graniţele ţării, ci şi mentalităţile. Este clar că noile tehnologii, după care românii, asemenea unor copii, sunt foarte atraşi, au reuşit prin forţa acestei imense invenţii, cea mai mare din istoria omenirii, să schimbe nu numai o situaţie, ci, mai ales, să aducă o nouă schimbare în gândire. Exemplul celor din străinătate, dorinţa lor de mobilizare, a reprezentat un adevărat reper pentru cei din ţară, care nu s-au lăsat mai prejos şi au pus ştampila pe latura cealaltă a buletinului de vot.

După 25 de ani România este din nou prizoniera promisiunilor. Ţara va fi refăcută, oamenii de rând vor simţi schimbarea… Speranţa a rămas la aceleaşi cote ca atunci. De fiecare dată, cu fiecare campanie electrolară, politicienii aduc buchete de idei salvatoare, prezentând viitorul mult mai luminos decât îl vedea Ceauşescu. Multilateral dezvoltata societate nu este astăzi decât dezideratul unui apropo hilar, o utopie pe umbra căreia, totuşi, socialiştii au mizat în campanie. Generarea locurilor de muncă, creşterea nivelului de trai, politica externă rămân în continuare teme fundamentale pentru echipa care trebuie să reprezinte România. Indiferent dacă Parlamentul va fi bi sau unicameral, dacă va avea 300 sau 100 de membri, numai printr-o muncă în colectiv, bine legată între aparatele de stat, în special pe relaţia Parlament – Guvern – Preşedinţie, se va putea găsi şi drumul la care cei care au simţit şuieratul rece al gloanţelor lui decembrie `89, dar mai ales al celor ce şi-au dat viaţa, au năzuit că-l vom avea la câteva luni de la respectivele evenimente.

Dincolo de orice conjunctură externă România este în continuare România, iar Republica Moldova tot statul de la stânga Prutului. Nu am reuşit ca Germania reunificarea, ba din contră. Se poate merge oriunde cu buletinul prin Europa, doar la „fraţii” noştri cu paşaportul. De la graniţă eşti întâmpinat sovietic de grăniceri şi vameşi rusificaţi. Nu mai amintesc de cadoul pe care Adrian Severin l-a făcut cadou Ucrainei, cu Insula Şerpilor şi, mai grav, renunţând la teritoriile strămoşeşti din Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, de parcă ar fi fost ale sale. A existat un referendum pe tema aceasta? Eu nu am cunoştinţă…

La 25 de ani de la sângele vărsat nu avem curajul să ne slăvim aşa cum trebuie conducătii bravi. Mareşalul Antonescu, simbol al luptei împotriva bolşevismului este în continuare ţinut departe de onoruri, ba mai mult, considerat duşman, pentru că o şleahtă de slugoi şi-a permis să-l acuze de antisemitism.

Ruşinos e faptul că tot după 25 de ani mâncăm fructe şi legume de import, pentru că la noi nu se mai fac, că nu prea mai este nimic românesc prin ţară, poate doar năravurile. E ruşinoasă chiar lipsa de ruşine, pentru sunt destui cei care s-au „împăcat cu ideea”, acceptând-o ca atare.

Dar, uite că, din toate aceste minorităţi din ţară, românii nu au nimic de reproşat saşilor. Dintre ei vine Iohannis, cel care, prin votul liber exprimat, ajunge la Cotroceni cu drepturi depline, chiar pe 22 decembrie, nu ca să serbeze solstiţiul de iarnă, ci pentru a-şi lua în serios o mare răspundere pe care şi-a asumat-o, răspundere faţă de care românii de aici şi de pretutindeni au investit în noiembrie speranţele lor către o societate normală. Adaug aici şi încrederea pe care românii o au ca naţiune pentru germani, pentru nemţi cum spune omul simplu, către profilul acelui conducător care, vezi istoria, familia de hohenzollern aducea în Regatul României acel monarh care a reprezentat cu demnitate titlul ce i-a fost încredinţat. Probabil că în conştiinţa neamului încă mai vibrează reintregirea neamului, pentru înfăptuirea căreia acel rege român nu a ezitat să lupte chiar împotriva naţiei de unde se trăgea.

Nutresc speranţa că de data aceasta şi România va merge alături de Germania pe drumul său european, fără să mai repete acel 23 august, cu o stângă nu la putere, aşa cum este acum în Franţa – cu consecinţele de rigoare – ci doar în opoziţie. E bine să profităm de ocazia ce ni s-a ivit, aproape miraculos, dar ni s-a ivit, dând imbold mult necesarei schimbări.

Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *