Privilegiul de a putea fi orb

A fi orb în societatea de azi poate fi o condiţie sine qua non a fericii de moment?

De la an la an parcă apar tot mai multe probleme; am trecut de la “generaţii dezinteresate” la “generaţii slabe” la “generaţii nemotivate” şi tot asa. S-au încercat diferite abordări, poate poate va merge ceva şi vom reveni la vremurile de altă dată în care exista bun simţ. De parcă am putea întoarce timpul.

Nu merg lucrurile datorită profesorilor care se bârfesc între ei – discuţii de genul “dupa 40 de ani să nu pot ţine în frâu o clasă?! Eu am vechime, ştiu ce să fac. Doar cei tineri au probleme”. Să nu meargă lucrurile doar pentru că acum clasa parveniţilor, a tupeiştilor, este mai mare decât în trecut? Sau poate că foamea e mai mare, că trăim cu “pumnul în gură” într-o societate în care banul dictează? Sau să nu meargă pentru că astăzi nu mai sunt generaţiile care credeau că România este cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume?

De ce nu merg totuşi lucrurile în sistem? Şi nu este nevoie să ne uitam doar la sistemul de învăţământ românesc, ci la întreg sistemul de trăi. Detaliile despre învăţământ apar din simplul fapt că e un subiect la care toţi se pricep.  Cu siguranţă că se pot gasi motive la fel de multe ca şi scuze.

Nu am trăit foarte multe şi nici n-am cunoscut foarte multe, dar am văzut suficient încât să pot afirma că atât timp cât noi educăm pentru clipa prezentă, lucrurile nu vor fi mai bune nici în România, implicit nici în sistemul de învăţământ.

Nu este alarmant faptul că la român speranţa chiar moare ultima şi că românul îşi găseşte întotdeauna resurse să creadă că într-o zi va fi mai bine? În ziua din care dimensiune? Nu vom afla poate niciodată. Trăim într-un prezent etern încercând să ne adaptăm la ziua de astăzi şi nu ne educăm copii pentru a face faţă unor meserii care nu s-au inventat, pentru a fi pregatiti pentru viitor. Ne limităm doar la azi şi acum. Vă amintiţi de adolescentul nemulţumit de sine care încearcă să se integreze într-un grup cu care simte că nu are prea multe în comun? Aşa şi România. Are oameni ca şi alte ţări, are plusuri şi minusuri ca toate celelalte ţări, dar are cel mai mare duşman pe care l-ar fi putut avea – pe sine, adică pe oamenii care locuiesc în ea şi care se tem. De ce sau de cine? Ne-o vor spune, poate, generaţiile ce vor urma. În prezentul nostru al tuturor, în prezentul etern ne mulţumim doar cu a ridica din umeri, a zâmbi uşor în colţul gurii şi a spune retoric  “asta e, ce să facem?!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *