Ceva despre stema profesorului perfect

Profesorul perfect… Oare există un profesor care să fie pe placul elevului atât de mult încât să poată ascede la perfecţiune? Dar cui îi trebuie perfecţiune când însăşi noţiunea de normalitate suferă denivelări. Există – desigur – profesorul cu un stil permisiv, adică un fel de complice al elevului, care ajunge la un acord în privinţa notării şi în rest, libertate totală. Deşi acum 20 de ani persoana de la catedră stătea timp ce 50 de minute în faţa celor din bănci, ca şi acum, forma prezentului demonstrează în schimb că cel puţin din perspectiva respectului, lucrurile s-au schimbat. Iar schimbarea nu vine neapărat de la sistem, cât mai cu seamă de la lehamitea cu care a fost pocită vocaţia.

Dar există şi profesorul autoritar, care predă, ascultă şi nu permite dreptul la opinii. Acestea sunt extremele, bineînţeles, şi totuşi întâlnite adesea. Sunt întâlnite adesea, aşa este, deoarece totul este extrem atunci când vorbim de învăţământul românesc. Paşii de după Decembrie 1989 s-au vrut pe calea progresului, numai că acest termen, deloc în favoarea celor mulţi şi fără carte, dar şi în defavoarea cadrelor didactice le-a cam jucat feste. Toate orânduirile şi clanurile politice perindate pe la ministerul de resort au făcut de aşa natură ca sistemul de învăţământ românesc să fie din ce în ce mai falit, mai dezastruos pentru societate.

Părerea mea este că profesorul preferat este acela care se situează între cele două stiluri de predare… de parcă am putea face abstracţie de perfuzia cu care se târăşte şcoala în România…

Acel profesor receptiv schimbărilor, care îşi practică meseria cu pasiune şi în fiecare oră se străduieşte să se facă plăcut de către elevi, să-i determine pe aceştia să înţeleagă că şcoala are părţi bune şi că învăţând îşi lărgesc universul cunoaşterii, ca viaţa e mai frumoasă atunci când cunoşti mai multe, acest tip de profesor deci, ar avea mai multă trecere către ideal. Ideaticul – ca în orice altă profesie – nu se poate desprinde în firescul existenţei de situaţia concretă, de realitate perplexă. Acum un an, mai marele Daniel Funeriu (vă mai amintiţi de el, nu?), promitea un examen de bacalaureat de excepţie, cu camere de supraveghere… iar Şcoala, prin supuşii săi, directori, inspectori, ingineri şi tehnicieni, comercianţi şi politicieni, au pus ban de ban (de unde, numai Funeriu ştie), ca şcoala-penitenciar, ori, mai voalat, big brother school, să devină realitate. Nu s-a mai copiat, clasic vreau să spun, elevii făcându-şi şi ei un update de firmware, cu gadget-uri de ultimă generaţie, mai ceva ca în filmele cu bătrânul James Bond.

Un cadru model poate fi considerat un profesor apropiat de cerinţele elevilor, să predea cunoştinţele într-un mod adecvat nivelului lor de înţelegere. Aşa este, numai că elevii din zilele noastre au un nivel de înţelegere sub… înţelegere. Englezismele şi televizorul a tâmpit profund tinerele vlăstare, iar cărţile frumos colorate ale celor care propovăduiesc multiculturalismul, dezvoltă false aprecieri ale noţiunilor de bază. Cu o aşa educaţie paralelă, copiii, elevii din zilele noastre, nu cunosc care ne sunt munţii, apele, animalele şi plantele.

Un elev nu poate fi perfect, aşa cum niciun dascăl nu ar putea – la rândul lui – să fie perfect. Nu cred în sintagma profesor perfect, pentru ca aşa ceva nu există. Şi nici nu are nevoie sistemul de învăţământ de perfecţiune, cât de normalitate. Vânzoleala şi debandada politică, tezele dictate de la Bruxelles, dorinţa de falsă afirmare, cumulate, au dus la o indefiniţie. Ce este şi mai sumbru se referă la faptul că nici măcar viitorul nu se vede prin această pâclă generată cu toată neştiinţa de politicul ce a dat mâna cu didacticul.

Întâlnesc adesea expresiile: profesor rău – profesor bun. Acum depinde cum sunt înţelese aceste expresii. De obicei profesorul bun este cel care abordează noul, care le oferă elevilor spaţii largi de manevră, este omul care nu uită că a fost şi el cândva de cealaltă parte a baricadei. Rău este cel care pune accent pe informaţii, iar în cadrul orei trebuie să înveţi pentru că altfel vei suporta consecinţele. Orele modulului de psihopedagogie din cadrul universităţilor nu este altceva decât un suport de curs, aşa că orice persoană cu diplomă care se prezintă la concursul de ocuparea unei catedre în şcoala românească, şi obţine notă de trecere, se cheamă profesor. Să îi spunem frumos profesor-salariat. Este ca şi meseria de preot. Mulţi o profesează, dar puţini au şi harul. Despre vocaţie, poate în episodul următor…

Mai există şi cadre care îşi desfăşoară ora la fel de treizeci de ani şi care neglijează cerinţele actuale în totalitate. Am întâlnit şi dascăli care de fiecare dată aveau aproape aceleaşi mişcări. Pe parcursul acestor ore putem distinge două trepte: ascultarea elevilor cu privire la ce s-a predat anterior şi predarea lecţiei noi. Metodele şi mijloacele, deşi se tot vorbeşte despre ele pe la diversele cercuri pedagogice, sunt în continuare enigme pentru o bună parte din cadrele didactice. Mai sunt şi excepţii, dar acestea trebuie musai îndepărtate, pentru că, nu-i aşa, cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi aşa ceva nu se cade. Luptele de cele mai multe ori deschise dintre maiştri şi ingineri, pe de o parte şi profesori pe de altă parte, întreceri care au loc permanent în colegiile tehnice şi/sau grupurile şcolare, sunt o prezenţă continuă, fiecare tabără încercând să convingă de faptul că nu e loc şi pentru cealaltă categorie. Dar intervine foarte repede politicul, iar tot colectivul – strâns unit în jurul jardinierei cu trandafiri de toate culorile, acceptă – de dragul prostituţiei intelectuale – josnicul şi imoralul.

Profesorul perfect… este foarte departe, chiar şi de închipuirile mele… asta nu înseamnă ca el nu există, bunăoară în subiectivismul multor colegi care văd în persoana de la catedră uneori doar femeia sau bărbatul care arată bine. Arăta bine, şi spun asta pentru că optimismul are şi el un termen de valabilitate. Frumuseţea intelectuală este o virtute şi ca orice virtute nu creşte prin toate şcolite. Valorile s-au schimbat, cerinţele sistemului sunt altele, elevii sunt şi ei alţii, iar atunci, în mod firesc şi profesorii nu mai sunt ce au fost cândva.

Textul înclinat reprezintă frânturi dintr-un articol pe care l-am scris acum 6 ani. De atunci şi până acum nimic bun nu s-a produs în viaţa şcolii, nici măcar în plan ideatic. Măcar atunci mai aveam speranţe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *