Patriarhul Danubian, Romulus Cojocaru

Mare e moartea, peste măsură,/ Suntem ai ei cu surâsul pe gură… – acest distih memorabil al marelui poet de limbă germană Rainer Maria Rilke îmi revine în minte ori de câte ori îmi reamintesc incredibil de luminoasa zi în care l-am condus pe cel din urmă drum teluric pe Marele Maestru Romulus Cojocaru.

S-au dus, iată, deja cinci ani. Nu-mi vine să cred nici acum că a plecat dintre noi.

Oltean nepereche. Mic la stat, mare la sfat. De fapt, de talia lui Constantin BRÂNCUŞI, Titanul din Hobiţa, născut a doua oară la Craiova, răsădit o jumătate de secol la Paris.

Dacă BRÂNCUŞI a întors sculptura mondială la obârşii, la izvoarele primordiale, cioplind himeric lumina, desghiocând, revelând omenimii esenţa condiţiei umane, lamura făpturii divine a stării de zbor întru care ne desăvârşim trecerea/petrecerea pe Pământ – Romulus Cojocaru a dat românilor, românismului şi panromânităţii impulsul extrem de viguros, traco-geto-dacic, de a nu-şi uita rădăcinile, de a se întoarce mereu şi mereu la valorile tradiţionale ale satului oltenesc, veghindu-i veşnicia, pentru a nu ni se pierde urma în istorie, ca neam, ca popor de-o vârstă cu lumina.

Cunoscut mai întâi ca poet, dar şi ca autor de romane poliţiste, Romulus Cojocaru s-a impus, în deceniile de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea, printr-un ciclu romanesc ce a atras atenţia criticii literare prin originalitatea scenariului epic şi prin duhul oltenesc al scriiturii.

Este vorba de …Ristea Împărat† (Editura …Scrisul românesc†, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, în 1984), …Împăraţii† (…Cartea Românească†, 1985) şi …Nunta† (volum publicat la sfârşitul anului 1986), urmat de altele două, reunite cu toate în ciclul de o cuceritoare prospeţime Gura satului.

În finalul primului său capitol, Nunta cuprinde una dintre cheile fundamentale ale viziunii epice a scriitorului: …Satu e sat şi e făcut din lume şi, dacă e făcut din lume, lumea e ca lumea, vorbeşte, că de!, de aia e lume. Cum ar fi aia să fie satu mut, să nu se mai audă nimic prin el? Ar fi ca şi cum ar intra lumea în pământ şi asta nu se poate…†. Cuvintele aparţin unuia dintre personaje, dar ele exprimă, evident, şi crezul naratorului – pe care, surprinzător, Romulus Cojocaru îl exclude din paginile romanului său, excluzând, totodată, comentariul epic.

Este una dintre izbânzile semnificative ale scriitorului, cu atât mai mult, cu cât cititorul – furat de galopul ac]iunii epice, orchestrată polifonic, fiecare episod fiind narat în mai multe variante, din mai multe unghiuri de vedere, prin voci diferite, fie ale unor martori oculari, fie ale unor …colportori† de mâna a doua sau a treia, care filtrează prin grilă proprie cele văzute ori numai auzite – nu rămâne nici un moment cu senzaţia că autorul nu s-ar afla printre personaje.

Inspirat, aşadar, din lumea satului oltenesc, romanul …Nunta† – ca şi întregul ciclu romanesc Gura satului -se constituie într-o derulare antrenantă de întâmplări şi vorbe, într-o succesiune accelerată de …ziceri† şi roluri (un personaj = un rol!), după o tehnică aidoma celei cinematografice.

Totodată, structura prozei lui Romulus Cojocaru aminte[te de aceea a …Decameronului† (minus solemnitatea specifică lumii investigate de scriitorul italian) şi a …Hanului Ancuţei† (dar fără ceremonialul patronat de comisul Ioniţă, cel ce amână mereu povestea sa fără pereche) – adaptată ritmului, de viaţă, de spirit, specific unui ţinut prin excelenţă meridional! Oltenia.

Fraza este scurtă, iute ca un şfichi de bici, deseori sincopată, cu treceri neaşteptate spre detalii ce par să nu aibă legătură imediată cu cele povestite. Este o lume bine înrădăcinată în tradiţiile sale, dar care …adulmecㆠnecontenit întâmplările prezentului, evenimentele ce vor veni.

Fiecare personaj trăieşte cu convingerea că se află permanent în centrul acestei lumi, captivată de sentimentul spectacolului, pregătindu-l, aşteptându-l, trăindu-l cu ardoare, fără a se sfii să-l anticipeze, să-l comenteze cu detaşare ori să ia atitudine demnă, francă, faţă de cele ce se întâmplă sau urmează să se întâmple.

Nerăbdarea de a spune tot (deşi: …O vorbă spusă nu mai e o taină†), de a povesti cele văzute sau auzite (…Să vă spun [i eu o poveste† – formulă ce revine adesea), de a-şi da cu… presupusul†, dublată de situarea pe poziţia aşteptării (…Om trăi şi om vedea†) ori de câte o reacţie onomatopeică (…Hă-hă- hă!†, ascunzând înţelesuri multiple: detaşare bonomă, ironie înţelegătoare, causticitate neiertătoare şi, nu rareori, teamă deghizată), defineşte personajele romanului. Personaje care, sub presiunea evenimentelor, a timpului, vor să spună totul dintr-o răsuflare, naratorul aşezându-le sub pecetea zicerii neîntrerupte, înfrigurate, a unui inspirat… carnaval† al vorbelor de duh.

Plasticitatea, suculenşa, savoarea limbajului oltenesc – indiferent dacă… ritualul† comunicării are loc peste gard, pe uliţă, ori în… cluburile†, deloc englezeşti, ale lui Vian, Percitoru sau Cafadaru, spaţii de contemplare, de reverie şi, după caz, chiar de înfruntare – sunt valorificate inteligent de Romulus Cojocaru, căruia şi reuşeşte, astfel, şi o dificilă operaşie de… arheologie lingvistică†, în genul celor întreprinse de Ion Marin Iovescu, în prozele sale, sau mai ales de Marin Sorescu, în ciclul poematic, de o frapantă originalitate, …La Lilieci†.

Prin trecerea intempestivă la cele veşnice, scriitorul Romulus Cojocaru ne-a văduvit de scăpărările tainice ale minţii sale sclipitoare, de noi şi eclatante cărţi pe care le trăia, care-l locuiau şi pe care le-a luat cu sine, în dar pentru confraţii ce trecuseră Styxul şi-l aşteptau cu veşti fragede şi vorbe de duh oltenesc: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *