Vanatoarea de lumina

Creaţiile Cellei Negoiescu dezvăluie ipostaze multiple nu doar ale inteligenţei sale artistice, ci şi ale personalităţii sale globale care, într-o complexitate indubitabilă depăşeşte mereu limite – de timp, de atitudine, de idee, de culoare, de linie, de stil.

Este de admirat, în primul rând, frumuseţea desenului viguros, apăsat, sigur, susţinând delicat şi totuşi ferm, culorile calde ale cretei, în imagini ce înfăţişează copii, uşi, bănci, cai, apă. Farmecă imediat prospeţimea copiilor surprinşi, de un ochi atent şi iubitor, în situaţii fireşti, dar minunate; misterul brun al uşilor închise, aflate lângă smocuri de iarbă şi ghivece cu flori, sau prinse în ziduri masive; singurătatea şi tristeţea băncilor destinate, parcă, unei scenografii cehoviene, înlemnite în aşteptare; simbolismul solar al cailor exilaţi într-o veşnică mişcare a formelor şi culorilor; stufărişul enigmatic, oglindit în apa verde-cenuşie a canalului Filipoiu.

Tematica artistei este interesantă şi vastă, trădând căi de viaţă şi de gândire dintre cele mai diverse, întretăiate sau spiralate, ceea ce explică

tehnicile variate, dar şi atitudinile surprinzătoare, cu înaintări temporare, reveniri bruşte, mişcări lente, circulare,

opriri necesare, dar şi atitudinile surprinzătoare, cu înaintări temporare, reveniri bruşte, mişcări lente, circulare, opriri necesare.

Peisajele, în ulei subţire, se reazemă de eterne garduri care disting spaţiile fără să le separe, garduri care aşteaptă să fie sărite, trecute, folosite.

Şi tablourile de interior se caracterizează prin aceeaşi forţă scenografică, cu fotolii din care tocmai s-a ridicat cineva, cu scări interioare pe care acum un minut a urcat, precipitat, stăpâna casei.

Deşi nu este acolo nici o făptură umană, peisajele respiră prezenţe omeneşti îndepăratate, dar iminente. Ele descriu întâmplări care au avut loc, urmele celor care au trecut pe acolo, întâlniri şi emoţii consumate. Sunt peisajele unei dramaturgii în curs de scriere.

Pe de altă parte, fiinţe umane reale se nasc în afara peisajului, în interioare urbane atemporale: femeia în faţa oglinzii, balerine în culise sau pe scenă, cântăreaţa în sala de spectacol, artista însăşi în propriul atelier de lucru.

Găsim tonuri carteziene, clare şi distincte, cu o luminozitate strânsă în contururi care amintesc deseori de E. Manet, dar şi nuanţe incerte de apă, ca la Rouault, sau culori dinamice şi calde, născute parcă sub soarele Balcicului de altă dată, ca în pictura noastră interbelică.

Compoziţiile sunt ample, bogate, orientate spre un neaşteptat centru de gravitaţie, ceea ce conferă un echilibru ingenios, mereu altul. Acest centru are atât o valoare geometrică cât şi una ideatică. Uneori el se află într-un contrast de culoare, alteori într-o schimbare de ritm. Rezultă întotdeauna o construcţie armonioasă ca a unui bijutier care captează lumina în pântecele diamantului. Prizonieră în forme plastice ferme, clar circumscrise, lumina devine, finalmente, personajul principal al tablourilor, indiferent de tematica lor: portret, peisaj, natură statică, compoziţie.

Trupurile balerinelor şi nudurile feminine captează lumina în tuşe calde şi groase, florile respiră lumină în spaţiul îngust al petalelor şi frunzelor, apa şi zăpada o oglindesc în fire subţiri, obiectele o înghit şi se hrănesc cu ea.

În calitate de grafician, Cella Negoiescu operează cu simboluri şi arhetipuri specifice culturii creştine, concepute ca centre de greutate ale unor structuri generative puternic trasate.

Fie că este vorba despre potop, de Turnul Babel, de Patimi, de păcatul originar sau de orice altă stază biblică (Daniel în groapa cu lei, sărmanul Lazăr, Ruth, Iona etc.), desenul este sigur, trecând de la caracterul ilustrativ la cel personal, de trăire intimă.

În universul alb-negru al valorilor perene descrise de linii tari, drepte, curbe, vălurite, spiralate, ghimpate, experienţa personală aduce un punct solar, de cotitură, de anamnesis – o prezenţă soteriologică.

Arta fotografică nu este ocolită de această artistă cu un simţ dramatic atât de accentuat. Se lasă atrasă de obiecte grele şi dense, masive, dintr-un regn mineral teluric, a căror tăcere ancestrală este convertită în limbajul pietrelor funerare.

Imaginile din cimitirul Père Lachaise produc o modificare de accent şi de respiraţie: sic transit gloria mundi cu semn de întrebare, de această dată.

Este în aceste fotografii o împletire a trecutului mort cu cel mereu viu, o răsucire a pietrei negre şi mute spre iarba verde şi proaspătă, o întâlnire a zădărniciei cu ceea ce nu este în zadar, un strigăt al întunericului, un răspuns deseori târziu al luminii.

Deschisă noilor forme de exprimare culturală, Cella Negoiescu se lansează şi în lumea virtuală a cunoaşterii fără frontiere, navigând, împreună cu Rodin, pe valurile globalizării actuale.

Imaginile consemnează vizita la Paris a artistei, la Muzeul Rodin.

Însoţite de explicaţii, ele defilează pe un fondul muzical al unui adagio, într-un produs internautic cu valoare estetică şi educativă totodată.

Artista Cella Negoiescu se impune ca un dramaturg minuţios în reconstrucţia plastică a pesonajelor sale concrete şi simbolice; ca un scenograf melancolic ce-şi aminteşte mereu de pervazul copilăriei fără de întoarcere; ca un poet romantic alergând spre ideal; dar mai cu seamă ca un geometru care-şi construieşte propriul univers din linii ce generează spaţii în care se aşterne, ostatică, lumina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *