Drumul suferintei

Încă e Postul Mare, iar credincioşii ortodocşi speră că, prin căinţă, vor fi absolviţi de păcatele săvârşite în fiecare zi. Oare, care dintre noi, poate ţine evidenţa relelor pe care le-a făcut, din invidie, egoism, neştiinţă, sau, şi mai grav, din dorinţa de a-şi satisface demonul din el? Dacă am avea răbdarea să ne contabilizăm greşelile, e posibil să devenim mai responsabili şi mai atenţi cu nevoile sufletului, pe care îl rănim datorită ignoranţei sau a traiului indecent. Mai avem timp să medităm la faptele reprobabile, unele, de-a dreptul groaznice, de care, uneori nu ne pasă, le trecem cu vederea şi ne continuăm existenţa, ca şi cum am trăi veşnic?

Desigur! Numai că, avem nevoie de un moment de trezire spirituală, de revenire dinfalsa euforie pe care o simţim, fiindcă ni se întâmplă lucruri bune, suntem priviţi cu admiraţie, se vorbeşte la superlativ despre noi în cercurile înalte ale societăţii. Vai şi amar de persoana care se îmbată cu apă rece, fără să-şi dea seama că a luat-o pe un drum greşit, la sfârşitul căruia, îşi va pierde şi sufletul! Aşa suntem aproape toţi: fericiţi că ni s-au îndeplinit unele dorinţe, că nu mai ducem grija zilei de mâine, că cerul de deasupra noastră e senin… Acesta e un semn vădit de pericol iminent, căci diavolul nu lasă garda jos niciodată şi ne loveşte exact atunci când am pierdut simţul realităţii şi credem că totul se desfăşoară aşa cum am visat. Fals! Creştinul autentic e mereu atent la ceea ce se petrece în jurul său, dar, mai ales, în sufletul lui. Toate transformările exterioare şi interioare sunt consecinţe ale faptelor sale, ori încercări divine, cu scopul întăririi spirituale şi de a lupta cu succes împotriva forţelor nevăzute ale întunericului, care sunt din ce în ce mai perfide, iar armele pe care le utilizează sunt moderne şi nimicitoare.

Unii dintre noi ne întrebăm dacă mai este posibil să obţinem mântuirea în contextul actual în care trăim. Ne răspundem singuri, că da. Însă, care este preţul? Sacrificiul! Suferinţa! Şi-atunci, merită să avem o asemenea existenţă, dominată de lipsuri de tot felul, de inamici văzuţi sau invizibili, care ne pândesc orice mişcare şi orice gând, şi, de cele mai multe ori, reuşesc să ne zădărnicească planurile de căinţă şi îndreptare spirituală? Nu cumva alegerile pe care le-am făcut sunt greşite? Pe cine să aruncăm acum vina, când e deja prea târziu să o luăm de la capăt? Tot zbuciumul sufletesc este consecinţa faptelor noastre, şi, desigur, e foarte dificil să ne eliberăm dintr-o asemenea închisoare, în care am intrat singuri.

Atunci intervine pronia divină, ajutorul pe care-l cerem insistent în rugăciunile personale sau colective, iar cel care merită, este salvat de la moarte sigură. Numai că, există o condiţie fără de care această mântuire nu este posibilă, şi anume, credinţa de neclintit! O singură clipă de şovăială, poate să fie fatală, iar sufletul e nevoit să mai aştepte, până când i se va permite să treacă dincolo de graniţa sentimentului de culpabilitate. Aşadar, acesta nu e un joc, la care îţi permiţi să pierzi! Fie câştigi, fie ajungi de nerecunoscut, datorită vinovăţiei cumplite pe care o porţi, ca pe o povară înfiorătoare! Am văzut oameni care şi-au pierdut speranţa mântuirii şi au căzut în genunea deznădejdii, de unde n-au mai reuşit să iasă, fiindcă nu s-au putut ajuta singuri, în primul rând. E teribil să simţi cum totul e pierdut, cum pământul alunecă de sub picioare, iar în faţa ta se cască un hău de nepătruns, ale cărui braţe aşteaptă să te prindă cu orice preţ. E un coşmar din care nu mai poţi scăpa, unul terifiant, care te urmăreşte pretutindeni, chiar şi atunci când închizi ochii, obosit să mai lupţi cu tine şi cu demonii avizi de suflete slabe.

Valul disperării te poartă în larg, acolo unde te izbeşte din plin furtuna şi te afundă în adânc, şi toată viaţa îţi trece prin faţă, toate încercările de ieşire din abis, toţi cei dragi sufletului, apoi, nu mai simţi nimic, decât întunericul, pe care ştiai că îl vei întâlni cândva, la care te-ai gândit din când în când, dar acum, când faci parte din el, refuzi să crezi că este adevărat. Atunci, deschizi ochii minţii, şi încerci să priveşti înăuntru: parcă se disting nişte fărâme de amintiri, unele plăcute, altele, şi cele mai multe, dureroase, de care te agaţi cu disperare, ca şi cum ar fi ultima soluţie a ieşirii din acest labirint. Strigi, dar nu te aude nimeni, plângi, iar lacrimile se scurg nicăieri, gesticulezi, dar membrele nu mai vor să asculte glasul raţiunii.

Inima îşi pierde calmul şi liniştea, clătinându-se şi căzând într-un somn profund, din care nu vrea să se mai trezească. Acum nimic nu mai contează, nici chiar glasul unduitor al trecutului, când încă erai doar un suflet inocent, venit aici fără să ştii de ce, cu ce scop, sau fără să fii întrebat dacă vrei să cobori într-un spaţiu încărcat de nonvalori, în care doar puterea materială dictează, iar în fruntea tuturor tronează minciuna. Poate ţi-ai fi dorit o altfel de existenţă, una în care să nu auzi vocea prefăcută a aşa-zisei fericiri, iar praful auriu al vicleniei să nu te învăluie, astfel încât să nu mai vezi realitatea şi adevăratul chip al stăpânirii. Dar, acum au mai rămas doar câteva crâmpeie de bucurie sinceră, cele mai rare flori ale unei vieţi deja compromise.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *