Despre carte si despre schimbare

De fiecare dată am afirmat că, mai importantă este vremea din noi şi nu cea de afară. Nu o consider o expresie forţată şi nici exploatată abuziv în economia contextului în care ne târâm prezentul de dragul unui viitor necesar. Dar chiar aşa să fie? Astăzi, spre exemplu, deşi nu ar mai trebui să vorbim de mentalităţi şi idei învechite, găsim la tot pasul amintirile vremurilor după care, din ce în ce mai mulţi români tânjesc.

E un anticariat, cândva aici a fost librărie. Pe vremea împuşcatului aveam cel puţin 10 cărţi vândute pe zi, iar dacă mi se întâmpla să aduc Şogunul, atunci era balamuc, nu se închidea până nu se epuiza stocul. Deşi nu este poate cea mai bună exprimare pentru un fost librar, adevărul ce emană din frază ne povesteşte de la sine despre vremurile când oamenii muncii de la oraşe şi sate, deloc dependenţi de televizor şi straşnic preocupaţi de lectură (nu neapărat una de calitate), îşi făceau timp pentru noi achiziţii, frânturi de literatură, ce erau consumate prin mijloacele de transport în comun, ori pe la locul de muncă, în special de cei cu serviciul în tură, dar de marea majoritate, acasă, în confortul acela ideologic, sugrumat de imaculatul roşu, care era exemplificat cu foarte mare convingere de radioul, televiziunea şi presa scrisă a acelor vremuri.

Aşa cum spuneam, anticariatul, o veritabilă redută, o poartă către trecut, cu mirosul lui specific, aduce un public pentru care literatura şi nostalgia scrisului de altădată intră de fiecare dată în conflict, nu neapărat cu noul, cât mai cu seamă, cu lipsa acestuia. Există o luptă subterană între cei avizi de noutate cu orice preţ şi cei ce caută de fiecare dată gustul cărţii citite de alţii în prealabil, de filele acelea îndoite sau de paginile cu însemnări personale, cu sublinieri de fraze celebre etc.

În librării găseşti maculatură, dar la mine, la anticariat, sunt lucrări rare, pe care astăzi nimeni nu-şi mai permite să le reediteze. Sunt tot vorbele anticarului, de data aceasta spuse cu mândrie, cu preţiozitate, şi asta nu dintr-o epatare, dintr-o dorinţă de accentuare a vreunui avantaj contabilicesc la sfârşit de lună, ci pentru a evidenţia încă un adevăr, de data aceasta unul palpabil, deşi un adevăr crud, la urma urmei…

Vizavi de această unitate, de această societate comercială, se află o alta, având pe frontispiciu, cu litere volumetrice din tablă, de acum cel puţin de 30 de ani, şi din care se poate ghici mai mult decât citi: LIBRĂRIE. Vopseaua, cândva roşie, este acum plină de rugină, iar vitrina, unde mai ieri stăteau căţărate pe stative de carton noutăţile, e invadată cu produse de papetărie. Mai intră lumea după un xerox, mai un pix, o călimară cu cerneală pentru copii, sau dacă se uită pe standuri caută cărţi de colorat sau nu ştiu ce manual de gimnaziu. Se caută pachetele astea de la străini cu CD, deşi sunt scumpe, se vând. Sunt aici din ’87, au fost ani buni, chiar şi după Revoluţie, dar din 2000 şi ceva, cartea a devenit doar obiect de inventar. Le mai curăţăm de praf şi le aşezăm la loc, nici retur nu le putem face. Tonul librarului este unul grav, cuvintele s-au lăsat accentuate la virgule, cu ceva pauze pe silabe.

Cartea devenea brusc motiv de regres economic, factor nociv din perspectiva unui comerţ – chipurile – cu litere. Librăria, astăzi un veritabil talcioc, un bazar cu de toate pentru toţi, era silită a-şi ascunde menirea principală după principiile unei economii din piaţă, dirijată cu foarte mult aplomb de mediul politic distructiv, care a permis şi permite în continuare diluarea aspectului cultural al românului. Nu există niciun program la nivel micro sau macropolitic de protejare a identităţii culturale, de promovare a valorilor scrise, sau oricare altă formă de menţinere la limita decenţei a unui standard – cât de cât – european, deşi, aceiaşi politicieni, vorbesc cu vervă despre izbânda integrării ţării în spaţiul Uniunii Europene.

E şi greu de realizat acest lucru. La cârma politică a ministerului de resort s-au găsit de fiecare dată lingăi politici şi/sau trădători de neam, oameni ieşiţi de nicăieri şi urcaţi în scaun ministerial doar pentru a muşamaliza mişcările de fonduri băneşti către şi din zonele de interes ale partidului ori coaliţiei.

Politica este dusă nu numai de jos în sus, ci şi invers. În acest sens, ordinele sunt clare: nicio reţea de distribuţie sau lanţ de librării nu are voie să se abată de la principiile politicii firmei, dictate cu bună ştiinţă în favoarea anumitor edituri (holdinguri), care îşi permit (financiar) să cumpere orice şi pe orice, vânzând – chiar şi prin chioşcurile de ziare – la ofertă, cum se spune mai nou, titluri alese. Nu există nicio formă de respect pentru cei care, prin prisma vocaţiei, nasc cărţi de dragul cărţilor, nu există nicio etică sau deontologie, nu există decât banul, cu orice preţ.

Vând cărţi pe care le-am citit, deoarece mi-ar fi ruşine să mă întrebe cineva amănunte şi să nu ştiu ce să-i spun, a adăugat cu respect anticarul, o veritabilă enciclopedie în materie de titluri. La început cumpăram cărţi de la cei care nu mai aveau loc de ele acasă, ori de la cei împinşi de nevoi, ce erau nevoiţi a supravieţui. Acum lucrurile s-au schimbat, fac comandă pe la prietenii de breaslă, sau pe internet, dau anunţuri la mica publicitate şi am o mare satisfacţie când, după lungi căutări, sun clientul şi-i dau bucuroasa veste, că i-am găsit lucrarea. Am avut comenzi şi din străinătate, pentru că pe acolo sunt mult mai mulţi colecţionari de carte ca pe la noi.

Cartea – aici, la anticariat – îşi păstrează valoarea, este mereu vie, apreciată şi, uneori, chiar răsplătită financiar aşa cum se cuvine. Avem cărţile pe care distribuitorul ni le pune la dispoziţie în reţea. Comanda o dă doamna directoare, de la centru, deci, nu cunosc criteriile după care sunt selectate titlurile. Noi dăm de fiecare dată titlurile şi autorii căutaţi de cei câţiva oameni care vin special pentru a ne întreba de carte. Avem noroc când dăm câte un dicţionar, vreo culegere, şi asta pentru că cel puţin în ultimii ani, din ce în ce mai puţini tineri ne trec pragul. De data aceasta, tonul domnului de la librărie este unul foarte grav; cu foarte mare uşurinţă poţi să distingi regretul timpurilor de altădată.

Dispreţul faţă de carte şi librărie devine obişnuinţă, elevii, studenţii, şi ei din ce în ce mai puţini la număr, îşi caută prin altfel de surse titlurile. Internetul, cu librăriile online şi milioanele de cărţi copiate şi răscopiate, devine mult mai facil, mai comod, mai practic şi mai modern. Anticariatul şi librăria nu sunt decât umbrele unui trecut, apanajul unui număr extrem de redus de oameni iubitori ai artei scrisului, artă, care, cuprinsă de febra noului cu orice preţ, poate să devină în scurt timp o activitate arhaică…

Mormanele de zăpadă murdară care au mai rămas pe asfalt amintesc de gheţurile antarctice, iar oamenii, zgribuliţi de frigul şi grijile prezentului, trec pe lângă librărie şi anticariat, ca nişte pinguini buimaci, mişunând cu mâinile adânc pătrunse în buzunarele goale, mult prea goale pentru cei douăzeci de ani de aşteptare post-decembristă. Poate că sufletele strămutate în exotica putere de cumpărare, nu le-a permis nici anul acesta – an electoral, de altfel – să simtă aşa cum se cuvine bunăstarea promisă cu putere de convingere de către toţi aleşii.

Să mergi pe stradă şi să arăţi cu degetul a schimbare. Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare?

Şi care să fie golul din lumină? De unde să apară soarele, dacă nimeni nu are nevoie de el? Ce fel de soare să fie, atâta timp când stâlpii de electricitate, de pe ditamai artera de circulaţie, poartă încă rânjetul politicianului, care şi-a bătut joc de voturi şi votanţi? Ce fel de schimbare – în bine – să fie vorba, când cartea nu a fost şi nici nu o să fie vreo prioritate intelectuală pentru tineri? Nu! Nu este şi nici nu cred că vremurile când se stătea la coadă pentru o carte bună, se vor mai întoarce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *