Despre frisoanele raspunderii penale

Deseori mi-am pus întrebarea: Oare când începe să devină prezentul istorie? Câţi ani trebuie să treacă pentru ca unor acţiuni politice, ori legislative de orice fel şi de orice nivel, să li se poată spună pe drept istorie?

Concret, nu poate nimeni să răspundă. Istoria este şi ea o ştiinţă şi încă una împletită cu multă fantezie şi cu mult fals. Există şi curente de opinie în istorie, unele mai ştiinţifice ca altele, dar ceea ce este mai rău, este că există curente istorice înrobite unor interese politice. Adică interesele de putere ale prezentului nu ne lasă să cunoaştem exact adevăruri istorice recente, trecute, dar ale căror actanţi sunt încă la putere, ori cel puţin trăiesc.

Din această perspectivă a libertăţii cercetării, a slujirii fără rezerve a ştiinţei, istoria ne apare nevolnică şi bicisnică, pusă mereu pe compromisuri. Istoia apare şi ca operaţiune premeditată de acoperire a unor adevăruri, politice, sociale, ca o operaţiune de lăsare în uitare a unor acte politice importante şi de extrapolare a altora de mică importanţă,  apare ca o acţiune de manipulare în masă a voinţei şi cunoştinţelor unei societăţi.

Nu este de mirare că încă se mai cheltueisc fonduri şi timp pentru descoperirea unor aspecte din istoria imperiului roman. Cel puţin, asupra acestor cercetări toată lumea este de acord, că trebuie dezvăluit totul fără nici un fel de reţinere. Se pare că interese contrare care să ţină cu faptele rele şi abuzurile unor politicieni sau patricieni romani, nu mai există. Aici intervine arheologia, şi unde intervine ea, nu mai există nici un fel de îngrădiri, politice sau de imoralilate. Iată, în sfârşit, o ştiinţă liberă de interesele prezentului. Am ajuns la concluzia că arheologul este primul om de ştiinţă liber şi care nu trebuie să ţină cont nici de interesele marilor puteri, nici ale unor potentaţi ai zilei din zonele pe unde fac săpături

În privinţa arheologiei şi a istoriilor cu dinozauri ne-am lămurit. Citim cu calm şi sine ira et studio, cum se desfăşura viaţa pe Pământ cu milioane de ani în urmă, descoperim cioburi de oale, schelte şi arme ruginite, pe care le interpretăm şi reînviem puţin timpul care trece inexorabil peste noi toţi, peste interesaţi şi neinteresaţi, peste puternici şi slabi, peste buni şi răi.

Alter ego-ul meu însă nu îmi dă pace şi nu mă lasă să mai fantazez pe teme arheologice. Îmi spune că se plictiseşte lângă mine dacă fac numai expozeuri lipsite de substanţă ideologică.

Şi-mi dă un exemplu care îi interesează încă pe mulţi:

DE CE A DAT DRUMUL LA GRANIŢE I. ILIESCU CHIAR DIN ZIUA DE 22 DECEMBRIE 1989 ŞI ÎN CE CALITATE ? DE CE A SUSPENDAT CONTROLUL VAMAL TIMP DE 6 LUNI?

Acest activist cu trecut comunist şi cu viitor de piaţă a plecat într-o zi de la serviciu, de la Editura Tehnică, direct la televiziune, care, pe atunci, era numai una şi mândră-n toate cele,  a fost primit de broscoiul frisonat, Teodor Brateş, politrucul şef, şi a ghiersuit:

– Guvernul se demite! Marea Adunare Naţională se desfiinţeză, Constituţia se amendează! Facem pluripartitism, că aşa sună ordinul gorbaciovist.

Adică, a dat liber la formarea unei noi industrii, industria politică, cea producătoare de iluzii, minciuni şi multă, multă salivă.

Şi a mai cuvântat ceva experimentatul activist bolşevic:

– Graniţele se deschid, controlul vamal se suspendă! Era cât pe aci să spună: – Graniţele se desfiinţează! Dar l-a luat gura pe dinainte şi a ieşit numai ideea cu ridicarea necondiţionată a barierelor.

Astfel a ieşit din ţară, printre primii, cu o maşină a Miliţiei, o anume Dana Pacepa, fiica defectorului spion Mihai Pacepa, fost mare securist, trădător după părerea românilor, erou după părerea americanilor.

Apoi a început festinul bişniţarilor. Oricine avea o rablă de Dacie şi destul timp liber a luat drumul Stambulului la cumpărături. Turcia a devenit începând de atunci un mall uriaş pentru amărâţii de români, mari amatori de blugi, giuvaeruri de prost gust, carpete orientale şi porţelanuri. S-au cărat tone de mărfuri fără număr, fără număr, şi aşa s-au pus bazele rudimentare ale reînnodatului capitalism românesc.

Marele activist televizat, patron în Studioul 4, a încurajat bişniţarii şi prostituatele să devină oameni de afaceri sans frontieres şi topmodele sans frontieres.

În aceleaşi zile au început să iasă din ţară mari valori, opere de artă, statui ale genialului sculptor C. Brâncuşi, tablouri de N. Grigorescu, Şt. Luchian, Nicolae Tonitza etc.

Şi tot în aceleaşi zile au început să se aducă în ţară primele cantităţi mai importante de droguri şi arme, puşcoace adăpostite în piviniţe.

A apărut şi jocul paintball, un soi de antrenament inofensiv cu pistoale şi cu bile pline de vopsea, în care jucătorii se urmăresc unii pe alţii şi se împuşcă printre copaci. Un joc foarte folositor pentru momente istorice mai grave! Şi nu e de mirare că jocul a apărut mai întâi în Ardeal, pardon, Transilvania!

România a fost garnisită de politrucii post-decembrişti cu toate relele pământului, făcând astfel, din iuţeala lor de mână şi din nebăgarea noastră de seamă, primii ei paşi spre africanizare.

Sunt 22 de ani de atunci, ani de păguboase privatizări, curat depravatizări, ani de tunuri imobiliare şi vânzări din complezenţă ( laşitate) a petrolului românesc, a cimentului şi a siderurgiei româneşti.

Un popor întreg a muncit mai bine de un secol şi au venit câţiva indivizi politici cu misiunea externă de a prădui toată avuţia naţiei. Şi aşa a fost şi aşa va fi în continuare, până când nu va mai rămâne piatră peste piatră şi dealurile vor fi chelite de păduri.

Iar vechiul activist leninist, Nea Nelu Cotrocelu, mai scoate câte o carte, o ţine numai în parabole şi şarade, pozează în marele neînţeles al epocii, imitându-l pe M. Gorbaciov, care şi el se dă neînţeles, în perestroikismul său.

Frisonul răspunderii penale nu îl va atinge, nu îi va sufla în coaste nici un vânt al angoasei de celulă, cât timp are proptele şi la Moscova şi la Washington. Fiindcă istoria României a fost mereu aşa, de când se ştie ea. Punctele de sprijin ale politrucilor înţeleşi sau mai puţin înţeleşi au fost numai în afară, la Roma antică demult, la Stambul pentru boierii feudali, la Paris pentru paşoptişti, la Moscova pentru comunişti.

Când capitalele puterii mondiale se vor muta şi ele mai spre Asia, mai spre China, mai spre India, vor apărea şi atunci alţi colaboraţionişti, alţi politruci flămânzi cu alte teorii fumate, gata să dea din ţară orice bogăţie a mai rămas, dar cu condiţia ca după aceşti ani de jaf organizat şi sans frontieres , să mai rămână ceva de dat şi de luat.

Statul român a fost mereu unul cu baza de spijin în afară, a jucat mereu după fanfara mortuară a marilor puteri, sau, mai bine zis, a marilor putori, după cum a observat la vremea lui scriitorul Eugen Barbu.

În concluzie, activistul roşu, Nelu Cotrocelu, poate să doarmă liniştit, şi cred că aşa şi face, doar el cunoaşte scenariile mai bine ca oricine. La proptelele lui externe poate să-şi permită să privească cu dispreţ peste umăr şi la dosarele mineriadelor din 1991, care nu se mai termină niciodată. Doauăzeci de ani de cercetări prealabile şi de fază de urmărire penală înseamnă tot un soi de revoluţie, de data asta la nivelul Codului Penal. Nicăieri în lume şi niciodată până la acel decembrie însângerat de acum 22 de ani nu s-a tras de termene în procedura penală, în aşa hal.

Încă o revoluţie a lui Ilici Iliescu, dar cu care nu se mai laudă. Asta este o revoluţie care trebuie să treacă neobservată, ca să poată să-şi roadă şi el pensiile în relativă linişte şi în fiecare an, când intrăm în zodia peştilor, să poată fi aniversat de oricine se mai lasă păcălit de zâmbetul lui larg de la o ureche la alta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *