Omul este singurul animal care se poate rata!

Dintr-un război al sacrificiului colectiv şi al morţii pe câmpurile de bătaie ale noastre, dar şi le altora, între 1941-1945, generaţia părinţilor noştri s-a trezit într-un circuit al foamei constructive şi al lozincilor mobilizatoare.

Cel puţin când defilau cu steaguri în frunte, trăgând cu naivitate în piept aerul tare al construirii socialismului şi cu fanfara C.F.R.-ului în ariergardă, erau siliţi să gândesacă pozitiv. Fără să fie influenţaţi de studii psihologice americăneşti, în care se scrie cu litere groase: E bine aşa! Hai că poţi! bieţii foşti soldaţi de pe fronturi, muncitorii pauperi dintr-o societate la fel de pauperă, erau îndemnaţi cu voioşie să atace, cam pe burţile goale, şantierele naţionale, Bumbeşti-Livezeni şi Salva Vişeu.

Erau cazaţi în barăci imunde şi trudeau zi lumină, iar în loc de pikamăre şi tractoare, aveau târnăcoape şi roabe pe care le ambalau până la refuz cu strigăte de Hei-Rup! şi iar Hei-Rup! Răsturnau muntele, tăind defileie de cale ferată şi nu îşi ascundeau satisfacţia pentru munca împlinită, dedicată folosului colectiv.

La Bucureşti, corurile muncitoreşti le pregăteau şi le cântau cântece ca : Răsună valea, Răsună valea, De la Bumbeşti la Livezeni! Se vorbea cu admiraţie de ei la radio şi în jurnalele de la cinematograf, iar bucuriile lor erau simple, dar sănătoase.

Toţi simţeau satisfacţie în însăşi munca făcută şi nu cereau money pentru sacrificiul şi efortul lor creator; erau harnici şi mândri ca olandezii lui Faust, când îndiguiau marea, trăgându-i pământul de sub ape pentru scopul nobil al cultivării lalelelor.

Guvernul stabil de atunci şi cu prestanţă în conştiinţa colectivă, nu ca cele de azi, terfelite de însăşi încropitorul lor, îi mângâia pe creştet, îi mobiliza să-şi lase toate energiile pe şantiere, precum cârdurile de somoni în urcuşul lor pe râurile interioare ale Canadei, la depus icre. Pe lângă mâncarea la cazan, tenişi noi, când cei vechi se găureau, îi mai şi decora cu distincţii simbolice, dar îmbucurătoare, cu sens pozitiv.

Astfel, un stat secătuit de război, trecut prin foamete, şi obligat să plătească 20 de ani despăgubiri de război marelui frate de la răsărit, reuşise să taie defileie prin munţi şi să tragă o foarte necesară cale ferată, folosită şi în prezent, să taie o şosea transfăgărăşană, şi mai târziu, consolidându-şi vocaţia constructivă, să construiască metroul bucureştean, superba Casă a Poporului şi zeci de mii de blocuri de locuinţe în toată ţara, în care locuieşte jumătate de popor chiar şi acum, la douăzeci de ani de la răscoala anticomunistă din 1989.

Apropo de obiective strategice: îşi poate imagina cineva cum s-ar desfăşura viaţa economică şi socială în Bucureştii de azi, mustind de democraţie şi pluripartitism, dacă nu ar exista metroul construit în hulitul socialism?

Tăvălugul timpului a trecut însă peste acea generaţie cu vocaţie constructivă şi chiar şi peste reveriile ei. În prăpăstiile amintirilor, faptele lor nu mai sunt lăudate de nimeni, nici un cor muncitoresc nu le mai dedică cântece, nici măcar de formule de mulţumire nu au parte.

Acum, la vremea senectuţii, răsplătită de pensii de supravieţuire şi malnutriţie, cel reales în fruntea statului în 2009 a lipit pe frunţile lor aplecate de griji, eticheta de asistaţi sociali, ceea ce nu este numai o nedreptate, ci chiar o insultă.

În al XXI-lea an de dans al săbiilor capitaliste peste capetele ei, noua tinerime română se adaptează din mers. Se urcă în trenurile speranţei, de cele mai multe ori deşarte, luând calea Occidentului, ori încearcă timide iniţiative individuale pe cont propriu. Cei mai curajoşi dintre ei, dar cu sentimente de desperados în suflete, încearcă în practică figuri violente pe care le văd zilnic în filme americane.

Scenariile cu băieţi răi şi duri au coborât în stradă, descinzând direct din coşmarurile lipsei de ideal şi al foamei, şi dau târcoale băncilor străine din oraşele patriei, riscându-şi pielea în câte un hold-up.

Hei-rup-ul de altă dată s-a transformat în lipsa oricărei perspective sociale, în hold-up.

Într-o zi din luna mai a.c. s-au consumat chiar cinci asemenea fapte grave în mai multe oraşe, pe la sedii de bănci şi benzinării.

Poliţia aleargă la faţa locului, ridică urme, începe căutările, întreprinde acţiunile de rigoare… numai că încearcă sentimente contrare.

Mulţi poliţişti sunt sindicalişti şi merg la mitinguri alături de ceilalţi cetăţeni cărora le fluieră vântul prin buzunare.

S-a ajuns chiar la paradoxul că poliţiştii, adunaţi sub ferestrele Palatului Victoria, să strige şi ei Hoţii! Hoţii!, având în faţă perspectiva falimentului personal şi familial, dacă din luna iunie li se vor ciunti lefurile cu un sfert.

Marele miting sindical din ziua de 19 mai a.c. a adunat în Piaţa Victoriei peste 50.000 de nemulţumiţi, din toate categoriile sociale ale României. Poliţiştii strigau Hoţii! şi Jos guvernul! alături de ceilalţi colegi se suferinţă adunaţi acolo.

Transmis de toate agenţiile de presă din lumea largă, mitingul a impresionat milioane de privitori cu cerinţele lor legitime, numai pe premierul Boc, nu.

Nimeni din conducerea ţării nu a dat vreo atenţie voinţei populare adunate în piaţă. Nici o delegaţie nu a fost invitată la discuţii de profil sau negocieri. Mitingiştii şi-au strigat necazurile, au fluierat, au blestemat, în faţa unor porţi ferecate. Şi cu hazul de necaz cunoscut, câţiva români mai dotaţi cu simţul umorului i-au scris pe o pancartă, premierului Emil Boc, făcând aluzie la jocul de Loto, 6 din 45.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *