Incotro, romane al meu?

La fotbal, la politică şi la învăţământ se pricepe toată lumea: discută, se ceartă, se învinuiesc, se-njură şi se scuipă şi la urmă zâmbesc printre lacrimi, adulmecând spre punguţa peticită a visteriei. Priviri scurse de aşteptare, nervi întinşi la maxim, mers apatic, haine obosite de vreme, sacoşe rufoase care arată drum lung de cărăuşie prin pieţele îndestulate, dar piperate, sau, din contră, sacoşe sclipitoare ce poartă sigla unor firme ce trec pragul spre opulenţă. Toate la un loc sunt imagini de coşmar ce aparţin prezentului. Un prezent care ne obligă să renunţăm la vise, să uităm a iubi, să luăm în braţe singurătatea şi teama că ziua de mâine s-ar putea să nu mai vină şi-n cele din urmă să afirmăm cu lehamite… ce să facem, întindem de viaţă aşa cum mi-a răspuns deunăzi un cunoscut.

Cărţile sfinte ne-ndeamnă să nu ne facem griji, că slăbim în credinţă, dar isteria care a cuprins întreaga suflare începe a se statornici pentru nu se ştie cât timp, iar diavolul se strecoară mai abitir printre noi. Dimineaţa, în mijloacele de transport era linişte până acum o vreme: uşor somnoroşi, mulţi dintre călători duceau după ei somnul dulce al nopţii, prelungind până la coborâre starea de calm şi de linişte. Acum s-au schimbat datele problemei. Se discută continuu, se fac presupuneri, se ia apărarea până şi la cei care călătoresc fără bilet, se ţipă, se îmbrâncesc, lumea nu mai are loc, nu mai pot sta unii lângă alţii. Mai nou şi femeile-mame luptă unele împotriva altora. Uită biata femeie că drumul spre viaţă trece prin fiinţa ei. Mă-ntreb, fără să ştiu dacă voi afla răspunsul vreodată, dacă aceste făpturi au fost vreodată solidare.

Lupta dintre generaţii se-ascute pe zi ce trece, iar victoria nu mai aparţine înţeleptului aşa cum s-ar crede, ci aceluia care ţipă mai tare, care are masa musculară mai fermă sau care dispune de sume impresionante de bani. Lupta pentru existenţă mocneşte; s-aprinde focul durerii, iar minţile oamenilor sunt bântuite tot mai tare de aburii nedreptăţii. Şi iarăşi mă-ntreb: de ce atâta carte? De ce să mai cred că puterea vine de la cunoaştere, când pe scară urcă cu mare uşurinţă semidocţii şi ipocriţii? Cum mai pot spune atâtor copii care-mi stau în jur că trebuie să privească spre înalt şi că acolo se ajunge prin trudă şi răbdare, când zilnic sunt semănate seminţele goale ale minciunilor, iar prin sufletele şi buzunarele noastre bate vântul a pagubă?! Cum să răspund atâtor întrebări pentru care eu însămi am fost pregătită cu totul altfel, iar valorile după care m-am condus au ajuns banalităţi sau glume pentru cei mici?!

E greu să te menţii neîntinat şi coloana vertebrală să-ţi rămână necurbată. E o lege a junglei care se cultivă şi se întreţine în fiecare zi cu zâmbete maliţioase, cu priviri putregăioase, cu hoţii şi înşelăciuni pe faţă.

Dacă o iei de-a lungul oraşului şi-ncerci să măsori chipurile şi paşii trecătorilor începi să te cutremuri. Se spune că esenţa sufletului îţi este dată; important este cum o dezvălui. Frumos, plăcut şi adevărat în acelaşi timp, dar cine ne ajută să dezvăluim această esenţă? Când zâmbetul îţi este furat, aproape totul este pierdut. Acolo e o parte din suflet. Şi-atunci, cine se încumetă să-i prindă şi să-i judece pe hoţi, iar zâmbetul nostru să înflorească din nou? Nimeni! Şi dintr-o dată îmi vin în minte, ca un răsunet de toacă, vorbele părintelui Cleopa: Răbdare, Răbdare, Răbdare! Răbdare pentru a ne păstra calmul, fiindcă cine mai deţine capacitatea de păstrare a calmului, înseamnă că încă mai dă un semn de mare forţă sufletească.

În clipe de mare cumpănă ne-ntoarcem cu faţa la Dumnezeu şi-L rugăm să nu ne părăsească! Cine ştie? Biserici multe, enoriaşi puţini! Vitrine îmbelşugate, cumpărători ici-colo! Scrieri cu duiumul, cititori tot mai puţini! Optimism rarefiat, pesimism în floare! Spitale sărace, bolnavi mulţi! O, şi câte n-ar mai fi!… Răbdare, răbdare, răbdare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *