101 poeme..

O sută unu (de) poeme, cu prepoziţia de, conform normelor gramaticale potrivit cărora, după numeralul cardinal compus 20, ar fi trebuit folosită, este volumul de versuri al poetei Victoria Milesc, la care ne-am asumat intenţia de a-i găsi… nod în papură, mai ales că şi ideea de antologie rămâne cea mai vulnerabilă formulă editorială, dar şi cea mai onestă expunere a eului liric. Ar putea fi interpretat şi ca un orgolios şi curajos ce-o să-mi faceţi!?, după strategicul cea mai bună apărare este atacul şi-atunci Victoria Milescu a ales să rişte totul pe o nouă carte, pe cartea 101 poeme, Editura Biodova, Bucureşti, 2009, 104 de pagini, cu girul autoritar al unor lectori de carte, acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija şi poetul Radu Cârneci, secondaţi de consilierul editorial Corin Bianu şi de coordonatorii George Călin şi Vasile Căpăţână, deşi gestul autoarei de a fi aşezat pe pagina de gardă toate aceste nume grele pare mai mult unul elegant şi de… răsfăţ diplomatic, pentru că singura responsabilitate, ca şi meritele, nu-i revine decât acesteia.

Mai ales că, până la această antologie, are o… carte de vizită sau un C.V. cultural-artistic de invidiat, din care rezultă că a debutat literar-publicistic în 1978, la revista Luceafărul, cu poezie; şi, zece ani mai târziu, în 1988, se produce debutul editorial cu volumele Prier (Editura Cartea Românească) şi Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Urmează apoi, într-o ritmicitate impresionantă, alte şi alte cărţi: Bun-venit, Decembrie – Welcome December, Editura Fiat Lux, 1994, ediţie bilingvă; Şlefuitorul de lacrimi, Editura Eminescu, 1995; Izbânda furată, Editura Albatros, 1995; Inimă de iepure, Casa Editorială Odeon, 1998; Arleziana, Editura Eminescu, 2000; Zâmbet de tigru, Casa Editorială Odeon, 2001; Ecoul clipei, versuri haiku, Casa Editorială Odeon, 2003; Flacăra nevăzută – Láthatalan Láng, ediţie bilingvă, cu versiunea maghiară semnată de Horváth Dezideriu, Casa Editorială Odeon, 2007; Roua cuvântului – Szóharamat, ediţie bilingvă în aceeaşi formulă de autori, Editura Anamarol, Bucureşti, 2008; Conspiraţii celeste, Editura DominoR, Bucureşti, 2008; Bucuriile triste – Gëzimet e trishtme, ediţie bilingvă, cu versiunea albaneză semnată de Baki Ymeri, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009. La toate aceste lucrări, se mai adaugă alte patru-cinci cărţi pentru copii, un număr important de traduceri din limba engleză, din literatura europeană şi de peste Ocean.

Victoria Milescu este inclusă în zeci de antologii de poezie, de critică literară şi în dicţionare; semnează cronici literare, versuri, interviuri în mai toate revistele literare din ţară şi de peste hotare (Albania, Australia, Canada, Germania, Italia, S.U.A.) ; activitatea literară, publicistică şi traducerile i-au fost răsplătite printr-un număr impresionant de diplome şi premii la Concursurile literare şi la Saloanele de carte şi de presă. Portofoliul referinţelor despre cărţile poetesei Victoria Milescu cuprinde zeci şi zeci de cronici literare semnate, în revistele literare din Bucureşti îi din toată ţara, de voci autorizate ale criticii literare româneşti contemporane. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

101 poeme adună 4 titluri în capitolul Welcome December / Bun-venit Decembrie; 6 poezii în Şlefuitorul de lacrimi şi alte 7 în Izbânda furată; 10 poeme în capitolul Inimă de iepure şi tot atâtea în Arleziana; 6 poezii în Zâmbet de tigru; 37 de titluri în capitolul cel mai lung, Conspiraţii celeste, şi încheie cu 21 de Inedite, într-un tutti liric orgolios, bine orchestrat, pe o fundamentală în stil contrapunct şi cu o detaşare emoţională sinuos descendentă.

101 poeme este o antologie de… 14 ani de poezie, în care Victoria Milescu şi-a expus liric gândurile, sufletul, părerile sale despre lume, debusolările, speranţele şi tot prinosul inimii sale, cu toate frustrările, izbâbzile, iluziile, impulsurile, eşecurile; dorinţele toate, considerate de drept, intuite ca aspiraţii, implicare în patetic, motivaţie lucidă şi cinică; revelaţii de ordine primordială, ipostaze altruiste, spaime şi tristeţi; încremenire în durere; justiţie umană şi justiţie divină; ecouri livreşti ale disperării controlate prin educaţie; izbânzi disperate, alternative de tot felul, intoleranţă şi aroganţă; orgolii şi refulări suburbane; dileme existenţiale, întrebări fără răspunsuri, credinţă şi tăgadă, schisme ecumenice grevate pe un albastru de Voroneţ mistic-cultural mai mult; curiozităţi insolite, singurătăţi ispitite de gânduri de tot felul; întâmplări biologice sau creaţie divină computerizată; erezii ca alternative la perfecţiunea şi echilibrul din natură; orizont poetic biografic, romanţat cu pusee de orgolii şi crez liric cu accente propagandistice de ars poetica, muzică liturgică în contrapunct ateu… pe o poezie modernă, modernă, modernă.

Să le luăm pe rând… Implicarea liric-emoţională este diversă, derutantă, cu modulaţii bruşte, abrupte, ca în volumul Welcome December / Bun-venit, Decembrie, din primul capitol al volumului, cu referiri la… iarna vrajbei noastre, din finalul de an 1989, în care detaşarea poetesei este mai mult mimată decât manifestp, în ciuda tonalităţii noneroice: Ştiu, nu am stofă de luptător / Am văzut evlavia înjunghiată / În magazinul cu obiecte de cult / am stat toată noaptea în canal / numărând paşii trecând (Op. cit. pag. 7), şi-şi motivează prudent reacţia, egală şi oarecum omenească: acum le scriu / la o distanţă rezonabilă, căci / o luăm iar de la capăt / cu viaţa normală (Ibid.)

Participarea este alteori patetic-colectivă, ca rezultat al unei expuneri emoţionale, cu gesturi gratuite, gesturi-spectacol, cu recuzită pioasă: Şi mângâi mâinile înm’nuşate / deşi nu este al meu / … / şi apăr de pietrele voastre / iar ochii lui mă privesc cu dragoste / … / căci un copil / ţine în mână o mitralieră (Vrăbii sub citostatice, pag. 8). Motivaţia pare lucidă, cinică, previzibilă, necesară chiar, în ciuda unei impietpţi, aparent cabotinp, nicidecum moralp: În final / a apărut şi marele vulcanolog / dojenindu-ne / că am murit prea puţini şi că / trebuie să mai facem un mic efort / … / să mai strângem puţin cureaua (Fără uniformă, pag. 10).

În capitolul Şlefuitorii de lacrimi, Victoria Milescu îşi construieşte un univers, în care n-au loc intruşii şi nici nu aceptă valuri tulburi sau nori negri; în niciun caz, nu admite amestecuri în treburile interne ale sufletului său: Cântaţi, ceruri / cu amfore de nelinişti / cântaţi, primăveri risipite / cât încă sunt oarbă (Candoare în vid, pag. 11).

Conflictul său cu lumea din jur este deschis şi-şi asumă altruist cauza înfrângerilor, deşi are, sigur, sentimentele contradictorii ale unei victimizări aceptate: Iertare ar trebui să vă cer tuturor / deşi acum / pe toţi vă acuz… (Raze tumefiate, pag. 13).

Pe o altă cadenţă dintre registrele diverse şi etajate ale poeziei sale, Victoria Milescu are revelaţii de ordine primordială: fiecare lucru îşi regăsea locul / retrăgându-se / tot mai mult, mai temut / în sine / zăvorându-se bine în real (Efectul întârzierii, pag. 15), deşi mai mult se îndoieşte de adevăruri dogmatice.

…Ca să se regăsească în ipostaze generoase în capitolul Izbânda furată, cu un nimb de echilibru, cu viziuni, pe cât de stranii, pe atât de uimitoare: Un glonţ stelar m-a prins / din urmă / ciudat şi ager; un tip de echilibru, pe care poetesa şi l-a dăruit oarecum mistic: eram ca niciodată fericită / pe toţi i-aş fi iertat / i-aş fi iubit (Stol de petale, pag. 17).

Chiar şi în momente de cumpănă sau de disperare, speranţa are nuanţe de puritate, de regăsire, de sprijin celest: Cât loc / şi niciun punct de sprijin / din întuneric / numai noapte / aştept un musafir cu aripi albe (Construind orhideea, pag. 21)

…Pentru că numai albul speranţei, chiar şi cel de zăpadă, dizolvă spaime şi tristeţi, neîncredere şi încremenire în durere: peste norii care îţi fură chipul / ia copacii din mine şi scutură / vrabia albă / adâncindu-mi-se în piept / în cuibul inimii de zăpadă… (Vrabia albă, pag. 22)

În capitolul Inimă de iepure, dominanta este frica, teama, ca o metaforă-simbol, sinonimă cu semantica şi simbolistica capitolului, preluat şi el din volumul din 1998, sau a poemului cu acelaşi titlu, în care poetesa îşi face curaj acceptând că fără o inimă curajoasă / totul este nedrept… (Inimă de iepure, pag. 26)

Sau că Fiecare om / pre limba lui piere (Infantia, pag. 24), iar în justiţia umană, pământeană, nedreaptă şi croită strâmb sub precepte de cod penal, mai mult imoral decât justiţiar-etic, …asasinul cântă la vioară (Ibid.); pe când resemnarea pare a fi mai mult vindicativă: nu mă mai aştepta / nu mai vin / în acest secol benign (Cel surd ne aude, pag. 25).

Ecouri livreşti ale disperării shakespeare-iene din negociabilul un regat pentru un cal al salvării face din Poetul contemporan unul dintre cei mulţi / anonim, prin mulţimi / nevandabil (Un regat pentru un personaj, pag. 27), un fel de paria al societăţii, pe care nimeni nu-l mai ia în seamă, doar un personaj necesar / târât prin circul iubirilor tragice / sechestrat într-o nemurire şi alta / de un editor milostiv (Ibid.), un ins, care bate la porţile afirmării, fără să fie invitat la festinul celebrităţii. Şi-atunci, poetul, poetesa Victoria Milescu îţi strigă revolta, dispreţul şi neputinţa, poate şi izbânda, ca un Je m’en fiche seniorial, superior, ameninţător, nonşalant: “Să pui la bătaie tot / pentru un poem / să ţipi în luminator: Jos / oraşul ăsta de viermi! / … / Şi urcat pe un stâlp: Vă / aranjez eu, mistreţilor! (Râuri de sânge de iepure, pag. 29)

Are şi alternative poeta: Să stau în umbră / ori să ies la rampă (Cum vă mai place, pag. 31); să fiu înaltă ori să / trec umilă; este chiar categorică, agresivă, ameninţătoare: să râd gracil ori să / îmi las / să cadă lacrima / ca glonţul vidia… (Ibid.)

În capitolul Arleziana, poeta este autoritară, arogantă, intolerantă, cu o feminitate în clocot, hotărâtă să impună Carta Drepturilor Femeilor: Nu sunt / decât ceea ce sunt (Aur potabil); cu un program de revendicări în allegro ma non tropo, hotărâtă să-şi ceară şi să-şi obţină drepturile: frec insistent o pată / care nu vrea să dispară (Din cartea splendorii, I, pag. 34). Este şi orgolioasă, mai ales când visează la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi când recurge la trucuri de ghicit în palma capcanelor naive ale speranţei: Ştiu atâtea leacuri miraculoase / pentru a păstra tinereţea, vigoarea / cunosc o mulţime de trucuri, de subterfugii (Cântecul de dragoste al cucuvelei, pag. 39)

Capitolul Zâmbetul de tigru (2001) are doar cinci poeme dar este cel mai dens, cel mai autoritar, în care poetesa este într-un acerb dialog cu Divinitatea, cu tenta curajoasă a unei schisme ecumenic-poetică, ca o alternativă posibilă, alta decât a Atotputernicului, una a Omului, creatură superioară şi unică, inteligentă şi născocitoare, a fiinţei, care a inventat roata, fierăstrăul şi a descoperit atomul… Este capitolul dilmelor existenţiale, al întrebărilor aşteptate ca răspuns la atâtea nedumeriri şi incertitudini, acceptări bigote sau revelaţii mistice, decurgând din reculegere şi educaţie religioasă; o acceptare mai mult umilă decât spiritual-revelatoare, cu accente de erezii darwin-iene, de credinţă şi tăgadă, de dogme materialiste sau de experienţe de laborator.

În poemul Dacă te-ai odihni, Doamne (pag. 41), poeta are o curajoasă şi umană dilemă condiţională, asumându-şi riscul unei curiozităţi: ce s-ar alege de creaturile tale / ivite din insomnie, din curiozitate… / ce s-ar alege de noi / între ispită şi ispită / ce s-ar alege de noi, lucrarea / ta cea mai iubită, ca să pluseze riscant, arogant şi aproape de păcatul sfidător al lui Lucifer: dă-ne pe mână absolutul / dă-ne pe mână perfecţiunea chiar imperfectă / doar pentru o clipă.

Viaţa este o curgere cosmică iar omul o întâmplare biologică, programată ancestral, după o genă a perpetuării speciilor: Precum glonţul pornind fără voie / venim pe lume / fără a desluşi propriul drum / fără a ne împotrivi / viaţa ne ia în stăpânire / ne dă hrană şi adăpost / ne munceşte, ne umileşte / făcând din fiecare un fenomen răbdător (Fenomenele fără cauză, pag. 43), şi la fel îşi explică şi finalul, după scurtul popas pe Pământ: În virtutea vieţii, vei muri, vei învia (Idem, pag. 44), chiar dacă În fiecare zi şi dăm ceva morţii / şi zâmbim, cochetăm / încercăm să o mituim / dar ea, marea incoruptibilă / îşi ia singură ce-şi doreşte (Între frica de viaţă şi frica de moarte, pag. 45).

Ca să încheie magistral, cu o erezie alternativă la perfecţiunea Divinităţii, la echilibrul din natură, la posibilul altceva: Îţi mulţumesc, Doamne / că te-ai gândit să exist şi eu / ţi-a luat ceva timp / să fiu aşa cum sunt, deşi / dacă m-ai fi întrebat / altfel ar fi arătat toate… (Principiul principiilor, pag. 47).

Capitolul Conspiraţii celeste, cel mai bine reprezentat numeric, ar putea fi o… ars poetica, insinuantă şi pragmatică, uşor direcţionată spre un orizont poetic biografic, romanţat, însă fără accentele desuete ale sensului de dicţionar: Sunt încă / proprietatea lui Dumnezeu… / sunt scribul sub teroarea cuvintelor (Între forţă şi slăbiciune, pag. 48), dar cu pusee de orgoliu aproape de păcatul trufiei pământene: Dumnezeu şi moartea / îmi poartă de grijă / eu fac să dureze efemerul / construiesc o casă pentru vrăbii / sădesc un pom pentru Rai / fac un copil… (Imitându-i pe ceilalţi, pag. 49).

Ultimul capitol, Inedite, adună poeme risipite prin ziare şi reviste literare, de-o diversitate tematică derutantă, de la unele de-o splendidă cuminţenie, ca Rezemat de întuneric: Oh, cât ne detestăm între noi, autorii / acestor mici ţări / care sunt poemele / cu legile lor stranii / cu populaţii ciudate / niciodată paşnice (Op. cit., pag. 81), şi până la strigătul disperat, în sunet de toacă de vecernie sau de psalm apocaliptic din muzica liturgică a lui Filotei Sân Agăi Jipei şi tropare de Anton Pann: Grăbiţi-vă / în curând vor cânta cocoşii / vin zorile / mă sting (Polen de pleoape, pag. 84).

Şi, apoi, să pluseze ironic, persiflant şi acuzator împotriva poeziei de ultimă generaţie, novatoare cu orice chip, în care nu mai există nicio regulă, niciun dumnezeu liric, nicio decenţă verbală, în pragul colapsului ideologic, în prag de erezie tematică: Nu mai găseşti deloc poezie / nici măcar din cea proastă / de unde să iei / un picior de iamb, un troheu / … / doar poezie de contrabandă (Poem de criză, pag. 84-85).

În finalul volumului său de 101 poeme, Victoria Milescu, voce lirică autorizată, inteligentă şi nonşalantă, are curajul să afirme: Am făcut de atâtea ori curat / în bucătăria de vară a poemului (Infrapoemul, pag. 86) şi să-şi aducă aminte, nostalgic şi cu o uşoară urmă de reproş, că Învăţătoarea îmi spunea / că mănânc litere / când scriu / şi mă lovea peste degete / astăzi înghit poeme / când merg / când respir / uneori… (Foamea universală, pag. 87).

Şi încheie tonal pe o dominantă optimistă, omagiindu-şi colegii atinşi de mirajul poeziei: Poeţii vorbesc despre lumi nevăzute / credeţi-i pe nebunii salahori la neant / credeţi-i pe cei ce umblă / cu capul în nori (Poeţii, pag. 92).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *