„Le concert” te ravaseste si te revolta

Le Concert este un film la fel de românesc ca orice alt film românesc din ultima perioadă, dar mult mai bine realizat. Şi asta pentru că este o coproducţie România-Franţa-Italia-Belgia. El este regizat de Radu Mihăileanu, un român-evreu fugit din ţară în 1980, care a făcut doar cinci filme până acum (A trăda în 1992, Trenul vieţii în 1998, Les Pygmees de Carlo în 2002, Trăieşte! în 2005 şi Concertul în 2009), dar care este recunoscut pe plan mondial. Regizorul nu este singurul român implicat în Concertul. Ei sunt mulţi, de la actori (Vasile Albineţ, Ovidiu Cuncea, Maria Dinulescu, Ion Săpdaru, Valentin Teodosiu şi Vlad Ivanov), până la producători, art director-i, decoruri, costume, makeup etc.

Filmul este românesc şi prin temă, pe tot parcursul lui simţindu-se că este vorba despre noi şi nu despre ruşi. Este un sentiment inoculat foarte fin şi care poate fi perceput doar de români pentru că numai noi ne cunoaştem metehnele. Poate de aceea a fost filmat în mare măsură în România. Filmul prezintă procesul de reabilitare a lui Andrei Filipov, fostul dirijor de prestigiu al celei mai mari orchestre din Rusia (Orchestra Bolşoi), în ochii lui, ai prietenilor şi ai duşmanilor lui. Acesta, deşi considerat un geniu în Occident, a fost concediat în timpul lui Brejnev pentru că refuzase să renunţe la membrii orchestrei sale care erau evrei. 30 de ani, el nu a făcut altceva decât să bea şi să se afunde tot mai adânc în depresie. Filmul îl arată la vârsta de 50 de ani când lucrează la Bolşoi ca… om de serviciu.

Actualul director de la Bolşoi, un fost funcţionar al Partidului Comunist care i-a distrus cariera, îi tot promite dirijorului că îi va aduce orchestra înapoi şi îl va lăsa să dirijeze. Însă, nu face altceva decât să îl umilească în continuu, să-i interzică să participe la repetiţiile orchestrei şi să îi repete că îi face o mare favoare ţinându-l ca om de serviciu. Cu toate acestea, destinul îi oferă la un moment dat o şansă. În timp ce făcea curăţenie în biroul gol al directorului, Andrei găseşte un fax în care orchestra Bolşoi este invitată să cânte la Palais Chatelet din Paris peste două săptămâni. Bolşoi trebuia să înlocuiască, în ultimul moment, Filarmonica din San Francisco ce anunţase că nu mai este disponibilă.

Andrei fură faxul şi concepe un plan disperat de a găsi în două săptămâni toţi foştii membrii din orchestră pentru a o reforma şi a reprezenta Bolşoi la Paris fără ştirea directorului. De aici încep aventura, necazurile, bucuriile, alianţele, compromisurile, eşecurile şi promisiunile. Aceşti foşti membrii ai orchestrei sunt în prezent o adunătură de ciudăţenii şi paradoxuri: şoferi de taxi, compozitori pentru filme porno, ştergători de parbrize, negustori ilegali de icre negre, şoferi de ambulanţă ş.a.m.d. Nebunia continuă cu întoarceri de situaţie, cu dezamăgiri, cu visuri imposibile de reinternaţionalizare a comunismului, cu situaţii penibile şi chiar groteşti, cu regăsirea părinţilor, cu ţigani geniali şi tot felul de picanterii foarte bine asezonate.

Le concert este o tragicomedie la care râzi cu strângeri de inimă şi plângi cu sughiţuri simţindu-te eliberat. Este un film care combină dramele comunismului cu cele personale şi care ne arată adevărata noastră faţă şi educaţie. Este un film care taxează oamenii şi ideologia comunistă cu un fel de haz de necaz subtil şi înţeles cu adevărat de cei care au trăit în acea perioadă. Este un film cu actori buni pe care îi crezi de la început până la sfârşit, poate pentru că ştiu din proprie experienţă ceea ce transmite filmul. Este un film sensibil şi uman care te răvăşeşte şi te revoltă în acelaşi timp pentru că sugerează că totul continuă şi în prezent, chiar dacă sunt 20 de ani de când ne declarăm democraţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *