Interviu cu doamna Gasparic Milica

Ştiţi probabil că în acest an, pe 31 martie, a avut loc la Brăila o acţiune culturală cu care prilej au fost prezentate publicului trei noi apariţii editoriale: Farmece, legări, dezlegări şi Rugăciuni cu puteri vindecătoare de Vasile Andru, precum şi cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic de Sanda Tănase.

Da, eu am păstrat permanent legătura cu România prin prietenii pe care îi am în ţară, precum şi prin numeroasele publicaţii literare care îmi parvin la Vancouver cu regularitate prin bunăvoinţa domnului Adrian Vasiliu, redactor şef la Dacia literară şi nu numai. Am fost fericită să aflu că în februarie, a.c. a văzut lumina tiparului Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic de Sanda Tănase, carte pe care fiul meu Donald şi cu mine o aşteptăm de multă vreme. La scurt timp ne-au fost trimise şi câteva exemplare. Lectura cărţii ne-a provocat, mie şi fiului meu, momente de mare emoţie şi bucurie.

Dar nu aţi putut vedea lacrimile de emoţie pe care mesajele dumneavoastră de mulţumire şi apreciere le-au provocat printre participanţii la manifestare… Şi nici flacăra lumânării care a fost aprinsă în faţa portretului îndoliat al lui Ronald…

Sunt fericită să constat – a câta oară? că brăilenii păstrează amintirea fiului meu Ronald, căruia o crimă monstruoasă i-a curmat cu brutalitate, la numai 21 de ani, firul vieţii şi al poeziei, confidenta sufletului său. Folosesc acest prilej pentru a aduce din nou mulţumirile mele domnului Vasile Andru, care a îngrijit cele trei ediţii din opera poetică a lui Ronald Gasparic, doamnei Sanda Tănase pentru excepţionala sa carte de analiză şi interpretare a poeziei fiului meu, domnului Dumitru Anghel sub coordonarea căruia a apărut cartea la Editura Zeit din Brăila, poetului Gheorghe Lupaşcu, directorul Editurii Enos, care a pus în 1993 bazele Fundaţiei Ronald Gasparic; sub egida acestei Fundaţii s-a desfăşurat Concursul anual de acordare a premiului literar Ronald Gasparic, până la data mutării locului de desfăşurare la Iaşi. Şi nu în ultimul rând, mulţumesc tuturor acelora care prin prezenţa lor în sală la manifestarea din 31 martie au adus un omagiu celui care a fost Ronald Gasparic.

Despre Ronald Gasparic s-a scris mult în România, dar şi în Qebec, sau la Vancouver. În 2009, spre exemplu, ca să ne referim la scrierile mai recente, Dumitru Anghel a cuprins în cartea sa intitulată Reverenţe critice o recenzie a volumului al doilea de poezii Ronald Gasparic, Universul oblic, recenzie care a apărut şi în ziarul bisăptămânal Brăila din 15 aprilie 2009, dar şi în Revista Zeit, nr.3, din mai 20.

Am citit acea recenzie şi am fost profund impresionată de căldura şi admiraţia cu care Dumitru Anghel a scris despre poezia lui Ronald. Îmi amintesc de acea frumoasă sintagmă pe care a folosit-o, albatrosul ucis al liricii brăilene, precum şi de apropierea pe care scriitorul o face între Ronald Gasparic şi Nicolae Labiş. El vorbeşte acolo despre tandemul poetic şi uman Labiş – Gasparic ca fiind cea mai fascinantă şi mai tristă paralelă a unor destine la fel de tragice. Şi mai înainte s-au spus şi s-au scris lucruri frumoase despre poezia lui Ronald. Aş menţiona, spre exemplu, Scrisoarea pe care Monica Lovinescu ne-a trimis-o de la Paris, în septembrie 1996, după ce citise primele două volume din poezia lui Rony. Ea afirma acolo, printre altele, că rareori o asemenea promisiune artistică s-a împletit cu un destin mai tragic. Îmi vine acum în minte şi o idee interesantă formulată de Radu Cernătescu într-un articol intitulat Avangarda metafizici, publicat în Luceafărul, tot prin anii 1965-1966, aceea că Ronald Gasparic ar fi putut fi portdrapelul generaţiei sale atrase de lumină din lumină, aşa cum a fost Urmuz pentru generaţia interbelică. Imi amintesc şi de un eseu al lui Ioan Holban publicat la Iaşi, în Cronica, care avea un titlu foarte sugestiv: Poezia ca o lumânare pe degetele unite. Autorul se referea la premoniţiile repetat exprimate în poezia lui Ronald şi la modul cum el şi-a gândit soarta.

Apropo de premoniţii… In cartea doamnei Sanda Tănase dedicată operei poetice a fiului dumneavoastră se conturează foarte clar ideea că Ronald Gasparic şi-a înţeles şi acceptat destinul. Autoarea scrie acolo că Ronald a fost unul dintre acei oameni pe care Dumnezeu îi alege pe Pământ pentru a purta o povară. O dureros de dulce povară însă, pentru ca el a fost dăruit şi cu acele disponibilităţi sufleteşti care fac posibilă transformarea propriei suferinţe într-o iubire intensă până la durere.

Sanda Tănase s-a apropiat de poezia lui Ronald cu dragoste şi cu infinită sensibilitate, a aprofundat-o şi i-a descifrat mesajul. Cartea ei dezvăluie trăirile interioare ale lui Rony, care nu au fost încredinţate oamenilor pe nici o altă cale decât aceea a cuvântului care sărută mâna poetului, cum spune el. Ronald a fost încrezător în chemarea Spiritului universal, i-a auzit şoapta şi a avut viziunea măreţiei lui. El a simţit chemarea altor lumi în care dincolo de dimineţi şi înainte de apusuri a găsit semnul împlinirii sale. Sanda Tănase remarca în cartea sa faptul că poezia lui Ronald nu este una a îndoielilor, a căutărilor febrile. El nu-şi pune întrebări pentru că a primit semnul depărtării, îşi ştie menirea şi calea împlinirii ei. Opera sa poetică în ansamblu nu reflectă o chinuitoare căutare a căilor veşniciei, ci o profundă pregătire pentru parcurgerea lor. În volumul Universul oblic se află două catrene care înalţă, ca într-un psalm, preamărire Creatorului a toate ce sunt. În prima strofă poetul îl imploră pe Dumnezeu să-i îndrume, în nemărginita-I înţelegere, spre Împărăţia Sa. În a doua strofă este formulată clar decizia sa de a se încredinţa cu toată fiinţa Creatorului Atotputernic. El scrie aşa… vă citez a doua catrenă: Doamne Dumnezeule, / Tu eşti singurul care m-ai înţeles / Doamne Dumnezeule, / Tu eşti singurul pe care L-am înţeles.

Într-adevăr, Ronald a perceput Universul ca pe o fiinţă careia el i-a recepţionat pulsul vieţii intime. Poezia sa ne dă o imagine panoramică a nesfârşitului Cosmos, cu multiplele şi neştiutele lui forme de existenţă, în care Omenirea nu este decât o frântură de viaţă. Este, cum să spun, o viziune biblică asupra fascinantei creaţii divine.

Ronald a avut o percepţie specială a neantului atotputernic existent în noi şi în afara noastră. Într-un poem intitulat Imagini din memorie el îşi imaginează necuprinsa împărăţie a Luminii cereşti ca pe o Mare a Nemărginirii în care oameni, ţinând în mâini icoane, se scufundă în sus, printre cruci multe şi albe. Vedeţi, el a năzuit la acea magică scufundare în sus, întru întregirea fiinţei sale.

Capitolul al doilea al cărţii despre care vorbim se intitulează Corul întregului Univers, după titlul unuia din poemele lui Ronald. În finalul acestui capitol autoarea citează următoarele versuri: Nichita / nimeni altul,nimeni altul / nu-i nemărginire / singur. Este aici un omagiu adus poetului Nichita Stănescu care,ca şi Ronald, a simţit pulsând în sufletul său chemări din miezul sacru al Firii.

Da, şi autoarea încheie acel capitol cu observaţia că a cuprinde nemărginirea într-un spirit solitar este peste puterile omeneşti. De aceea, poate, spune ea, oamenii cărora le sunt hărăzite asemenea daruri mult prea minunate se sinucid sau sunt ucişi. La această observaţie eu nu mai pot face nici un comentariu. Din poezia lui Ronald se înalţă o profundă evlavie pentru tot ceea ce Dumnezeu a dăruit lumii pe care a creat-o. Viaţa fiului meu s-a desfăşurat în spiritul Celui-Mai-Presus de noi.

Ronald Gasparic a avut o percepţie specială şi asupra timpului. El face distincţia între timpul pământesc, scurt ca o dimineaţă şi timpul cosmic a cărui pulsaţie o simte şi spre care va zbura pe un drum de stele… Acest zbor spre nemărginire nu este însă sinonim cu moartea,nu înseamnă un sfârşit. În timp ce zbor / Mi-am părăsit un trup, nu mor, scrie el undeva.

În multe dintre poemele sale Ronald rememorează experienţe trăite cândva, iubiri consumate într-un timp de mult trecut. Iubito, de acum o mie de ani este un exemplu. Alteori, trăirile sale se proiectează într-un timp viitor, pe o planetă unde oameni nu-s; el va ajunge acolo aducând cu sine parfum de flori de munte şi miros de pământ… Legat de acest aspect al percepţiei timpului putem vorbi şi despre o anume dedublare a fiinţei sale. În poemul Mai bătrân decât veşnicia, dar şi în multe altele, Ronald face distincţia între fiinţa sa pământească, încătuşată în carne şi oase, pe care o numeşte copia şi Eul său lăuntric, fiinţa interioară de spirit şi suflet, pe care o consideră originalul. Copia este vulnerabilă şi poate fi distrusă, originalul însă rămâne veşnic.

Doamnă Milica Gasparic, m-am gândit înaintea acestui interviu la o întrebare pe care nici acum nu ştiu dacă să îndrăznesc să v-o pun…

Îndrăzniţi… Răspund la orice întrebare despre fiul meu.

Spuneţi-ne cum era Ronald în copilărie, în adolescenţă, aşa, în împrejurările cotidiene ale vieţii…

Rony a fost un copil obişnuit… Când era mic era foarte timid. Rezervat şi reţinut. Avea însă un zâmbet al lui în colţul gurii. Şi în ochi. Un zâmbet, cum să vă spun… enigmatic parcă; mulţi dintre cei care l-au cunoscut îşi amintesc de acel zâmbet al lui. Mai apoi, ca adolescent, a devenit exuberant, tumultos, plin de energie. Iubea copiii, le vorbea, îi lua cu el, puştii se ţineau după Rony ca fermecaţi. Avea suflet bun, nu insulta, nu rănea pe nimeni în vreun fel şi întotdeauna, în orice împrejurare, sărea în apărarea celui aflat în pericol, sau năpăstuit cumva. Rony nu ştia ce-i frica. Se avânta unde era primejdia mai mare, cum a făcut, spre exemplu, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Pe 21 decembrie era la Iaşi şi a participat la demonstraţiile de acolo. Pe 22 a venit acasă şi a fost prezent în punctele fierbinţi, ca să spun aşa, la Brăila. A fost printre tinerii care au pătruns primii în sediul Comitetului judeţean de partid Brăila. Apoi a plecat la Bucureşti unde, am aflat ulterior, a fost efectiv pe baricade în timpul luptelor de stradă. Rony se dăruia, iubea ceea ce făcea…

În cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic Sanda Tănase schiţează la un moment dat un portret moral al lui Ronald, aşa cum se conturează el în poezie şi remarcă o anume convieţuire în adâncul fiinţei sale a două laturi antinomice: fragilitatea şi forţa. Autoarea…

Scuzaţi-mă că vă întrerup. Ştiu la ce vă referiţi. Sanda Tănase cunoaşte în profunzime poezia lui Ronald, în ansamblul ei şi până în cele mai mici amănunte, i-a descifrat înţelesurile uneori criptice şi i-a sesizat mesajul. Cartea ei este o exegeză de suflet aşa cum bine spune Dumitru Anghel în prefaţa sa. Prin urmare, a putut remarca aceste laturi ale Eului său care se armonizează şi se completează reciproc. Continuaţi, vă rog…

Autoarea a ales, pentru a-şi susţine afirmaţia, două dintre poemele lui Ronald, după părerea mea printre cele mai frumoase din creaţia sa: Eu şi Ursite. Şi pentru că tot am cartea în mână, pemiteţi-mi să citesc poemul Eu pentru delectare cititorilor acestui interviu. În trei puncte stătea sprijinit / Sufletul meu. / A căzut o stea şi a rămas agăţat în două puncte / Sufletul meu. / A mai căzut o stea / Şi am rămas aproape eu. / Iar când se va stinge / Ultima fărâmă de iubire / Sufletul meu va zbura. Iată deci sufletul sensibil, delicat, vulnerabil al unui om care şi-a aşezat la temelia existenţei sale iubirea ca izvor primordial al vieţii.

Ursite este într-adevăr un poem de altă factură. Aici este formulat un testament, dacă vreţi, prin care el îşi încredinţează sufletul său oamenilor care l-au iubit şi îi asigură că va rămâne mereu printre ei, chiar dacă el va zbura în nemărginire. Iată cealaltă latură a sa: forţa de a-şi accepta soarta, generozitatea până la sacrificiu, acea linişte solemnă şi măreaţă pe care i-o dă conştiinţa menirii sale.

Cartea Sandei Tănase se încheie cu următoarea frază: Şi pentru a ne dezvălui nouă prea-plinul sufletului său, el a avut cuvântul care sărută mâna poetului, acel cuvânt-efluviu de energii, din care poetul şi-a ţesut aura sa spirituală – mesajul către oameni. Care este, stimată doamnă Milica Gasparic, mesajul poetic către oameni al lui Ronald?

Mesajul către oameni… Ronald şi-a dorit să le insufle oamenilor, prin poezia sa, acea evlavie în suflet care să-i facă să iubească iubirea şi să urască ura. Poezia lui este un îndemn pentru oameni să-şi îndrepte privirea, fie şi măcar pentru o clipă din timpul vieţii lor, pe verticala la capătul căreia se află Dumnezeu privindu-şi ochii înlăcrimaţi. Mesajul său către oameni este, prin urmare, acela de a-şi orândui viaţa în spiritul Creatorului Atotputernic, fără de care totul şi toate îşi pierd sensul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *