Din greva in greva!

În ultimii ani, cu precădere cei de după 2000, greva în sistemul de învăţământ a devenit un termen şi o practică mai mult decât curentă, o formă de manifestare practică, prin care, chiar dacă nu se caută o soluţionare directă a vechilor divergenţe ce tronează relaţia cu Ministerul, măcar să capete atenţie pentru opinia publică.

Profesorul de rând, şi când spun asta e clar că stabilesc o rezervă faţă de aşa-zişii lideri de sindicat, mai cu seamă faţă de aceia dintre ei cu zâmbete pe la inspectoratele şcolare judeţene şi cu vile pe la Lepşa, ei bine, profesorul de rând caută să-şi manifeste necazul, neputinţa şi mâhnirea în faţa tuturor opreliştilor care i se pun pentru a-şi desfăşura (cât de cât) activitatea de la catedră.

A fost mai întâi greva japoneză, acea banderolă albă de pe braţul celor care cu mintea limpede şi nu cu şpaga sau cu braţul şi-au dobândit competenţele de a sta zilnic în faţa unor tineri, cu intenţia clară de a-i salva de la o deziluzie de viitor, mult prea fardat de pretenţiile pur electorale ale clasei politice româneşti actuale.

Da, clasa politică în frunte cu ilustrul pitic în ale strategiei de evitare a colapsului economic, omul care a adus ţara pe marginea prăpastiei, cum altfel decât prin vot inconştient şi prin manipulare politică, Bocul ţării trânteşte un comunicat de presă prin care cere cadrelor didactice să nu intre în grevă pe termen nelimitat, spre binele şi în folosul elevilor şi studenţilor care se pregătesc de examenele de final de an. Tot premierul spune că pe toată perioada grevei profesorii nu vor primi salarii, de parcă până acum aceştia s-au lăfăit în bani, când salariile sunt minţite de la o guvernare la alta. Nu că i-ar păsa în vreun fel de soarta celor tineri, nici vorbă, ci numai aşa, pentru a se lăuda cu ieşirea la rampă, că dă bine să apari la TV ca un apărător al celor nedreptăţiţi. Boc aduce audienţă, deci şi bani pentru canalele ce-i transmit îndemnurile, bani care oricum se direcţionează într-o formă sau alta şi către bugetele centrale, prin taxele şi impozitele pe care orice societate comercială le achită. Dar nu la astfel de calcule vreau să aduc discuţia. Deşi pare destul de îngrijorat de soarta tinerilor – în mod special – şi a profesorilor – indirect – premierul numit Boc îşi concentrează fruntea asudată de bodogănelile FMI şi a bruxeliştilor asupra unor economii ce s-ar ivi din senin dacă – totuşi – greva mult trâmbiţată ar fi să ţină ceva timp. Pe ce mizează premierul? Păi pe faptul că bugetar este şi sistemul de sănătate, o parte din transporturi, administraţia publică şi fiecare zi de grevă ar aduce la bugetul de stat o gaură de 10 milioane de euro pe zi, dacă o treime din bugetari ar înceta lucrul şi 30 de milioane de euro, dacă toţi ar trage pe dreapta. Cheltuielile statului faţă de angajaţii săi ajung la 45 milioane de euro pe zi, deci greva ar aduce deficitul. Nu se lucrează, nu plătim salarii, nu avem costuri cu energia, se bătea cu pumnul în piept premierul Boc, râzând sarcastic a rezolvare către camerele de filmat, implicit către o ţară întreagă, care aştepta o declaraţie cât de cât decentă şi o iniţiativă veridică şi matură atât politic cât şi economic, dacă moral nici nu se pune problema.

În tandem cu zâmbetul zeflemistic al prim-ministrului se află cel al lui Daniel Funeriu, care, cu nonşalanţa-i caracteristică anunţa că examenul de Bacalaureat se va desfăşura în bune condiţii, probabil gândindu-se la personalul auxiliar din învăţământ şi anume la paznici, femeile de serviciu, contabili şi bibliotecare.

Ceea ce omite premierul este faptul că o serie întreagă de firme, care în mod direct au activităţi economice cu statul, vor genera un număr mai mare de grevişti, practic angajaţii a circa 10.000 de firme private vor fi ca şi intraţi în grevă din lipsa activităţii angajaţilor de la stat, cu repercusiuni grave asupra economicului şi socialului, mult mai grave decât se vede din Piaţa Victoriei (unora asupra celorlalţi).

O grevă generală pe termen nelimitat nu soluţionează din perspectivă economică nicio situaţie. Este cât se poate de clar acest lucru. Numai că greva generală demonstrează că votul de blam dat Guvernului este unul major, iar oamenii, cât de diferiţi şi buimăciţi ar fi, pot să se unească în această încercare de a arăta cât de sumbră şi lipsită de valoare este în acest moment măsura Guvernului de a face faţă unei situaţii de criză pe care însuşi a generat-o şi amplificat-o în contextul în care lipsa de comunicare la nivel politic şi cearta interminabilă dintre liderii partidelor parlamentare aduc prejudicii pe termen cu adevărat nelimitat. Termenul de grevă generală se poate schimba rapid şi sigur în cel de comă, pentru că proiectul de lege privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este unul anarhic, adică fără consistenţă în planul aplicabilităţii.

Pe timpuri, când Ciorbea era premier, apăruse sintagma să strângem cureaua, susţinută tot de la Preşedinţie de către Emil Constantinescu. Pe atunci oameni importanţi în ale strategiilor macroeconomice, figuri precum Vasile Lupu, Decebal Traian Remeş şi Radu Vasile, ultimul fiind şi cel care a perpetuat ideea la nivel de Guvern, găseau mai mult decât necesar să apară zilnic în presă cu declaraţii pompoase şi pline de învăţăminte pentru plebe, cuvinte din care cei mulţi şi oropsiţi să priceapă că ante-guvernările PSD-iste erau de vină pentru situaţia prin care trecea ţara.

Erau şi pe atunci greve, mineriade chiar, şi Radu Vasile va ţine minte toată viaţa Pacea de la Cozia, când ortacii, nu neapărat mânaţi de nişte lideri mai aprinşi la vorbă şi la picioare, şi mă refer aici direct la Miron Cozma şi Romeo Beja, au ţinut în mod practic să demonstreze că există unitate de opinie şi atitudine.

Greve au fost şi când la conducerea Guvernului s-au aflat pe rând Mugur Isărescu, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu, chiar şi când măsurile de austeritate de la acea vreme impuneau măsuri specifice acestor situaţii. S-a ajuns la o formă de consens, chiar dacă nu pe termen lung, dar măcar o urmă de negociere s-a lăsat să se întrevadă. De ce? Pentru că relaţiile cu spaţiul european erau de bun augur. Acum Boc, încolţit de grija că nu va putea primi tranşa din iunie a împrumutului de la FMI, încearcă să găsească o soluţie nesocială, aproape formală, pentru ca măcar Banca Mondială şi Comisia Europeană să se mai impresioneze la vorbele primului zapciu al ţării. Dornic să îşi facă temele către cei care l-au pus pe tron, Boc promulgă legea cu privire la diminuarea cu 25% a salariilor bugetarilor până la restabilirea echilibrului financiar, asumându-şi răspunderea pentru această măsură. Nu că i-ar păsa prea mult, dar ştie că şi greva generală trebuie susţinută, iar el, ca tabără adversă, nu vrea să se lase înduplecat tocmai de cei care, prin vot şi-au pus speranţele în deciziile lui.

Este aproape o obişnuinţă de acum ca cei aleşi, votaţi, să îşi schimbe strategia de lucru la 180 de grade faţă de ceea ce promisese în campania electorală, cu o admirabilă mişcare scenică şi discurs convingător amestecat cu gogoriţele pe care jumătate dintre ele le credeau chiar şi ei.

Dar până când Guvernul va găsi acea soluţie viabilă, greva pe termen nelimitat va ţine capul de afiş al vieţii economice şi sociale din ţară. Nu că ar exista în mod cert o soluţie, dar viitorul atât de greu previzibil al relansării bugetare are nevoie nu numai de sprijin politic, ci şi de acordul maselor, a celor care sunt acum nevoiţi să-şi manifeste neîncrederea şi dispreţul faţă de cei care ar trebui, prin menirea lor, să stabilească o punte de legătură între ceea ce înseamnă măsură de austeritate şi protecţie socială la nivel de stat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *