Semestre sau trimestre?

Nu demult, am lansat în cancelarie întrebarea „De ce nu se putea rămâne la structura anului şcolar aşa cum era înainte, cu trimestre, şi s-a adoptat varianta cu două semestre? Cum e mai bine din punctul dumneavoastră de vedere?”

Răspunsurile au fost din cele mai diverse şi punctele de vedere chiar contradictorii. Voi reda doar câteva opinii, pentru a ne da seama cât de neunitare sunt părerile celor aflaţi în sistemul de educaţie:

Din punctul meu de vedere, nu e mai bine în niciun fel. Nu formalităţile de acest gen afectează calitatea învăţământului. Schimbările de acest fel nu numai că sunt inutile, ba chiar derutează şi complică treburile.

Săracii elevi… dacă îi aglomeram cu trei-patru trimestre înseamnă un număr mai mare de teze, note…nu pricep la ce bun?

Numărul notelor nu trebuie să depindă de numărul de tri/se/mono-mestre, ci de numărul unităţilor de învăţare studiate şi de structura (logică) internă a acestor unităţi. Toţi elevii trebuie evaluaţi la fiecare unitate de învăţare, iar tezele ar trebui eliminate, pentru că nu au nicio relevanţă în procesul de evaluare.

Această epocală măsură – înlocuirea trimestrelor cu semestrele – va intra în lunga serie a măsurilor de reformă pe care le-a încercat fiecare ministru postdecembrist al învăţământului: trecerea de la trimestre la semestre, schimbarea datei vacanţelor, introducerea uniformelor, introducerea examenului de capacitate, transformat ulterior în testări naţionale, pentru ca de un an să se fi introdus tezele cu subiect unic şi altele, la fel de revoluţionare. Prindeţi reforma şi suciţi-i gâtul – ar spune poetul, cu siguranţă adversar al acestui timp de organizare a anului şcolar.

Majoritatea părinţilor nu consideră potrivită actuala structură a anului şcolar, afirmând că numărul vacanţelor care fărâmiţează cele două semestre existente întrerup ritmul învăţării copiilor lor, dar acceptă unanim că vacanţele de Crăciun şi de Paşti sunt bine-venite, mai ales că sunt în timpul marilor sărbători religioase.

Prima schimbare majoră în procesul de reformă a sistemului de învăţământ a fost modificarea structurii anului şcolar din trimestre în semestre. Prin împărţirea anului în semestre s-a dorit descongestionarea programului elevilor, aceştia având mai mult timp pentru însuşirea, aprofundarea şi sistematizarea cunoştinţelor, examinările frecvente având permanent unicul ţel de obţinere a notelor, numărul mare de teze şi lucrări de control i-au transformat pe elevi, chiar din clasa întâi, în automate de memorat.

Din nefericire, chiar şi aşa, goana după note nu s-a oprit, deoarece actuala formă de admitere în liceu ţine cont în proporţie de 50% de mediile obţinute de aceştia în cei patru ani de gimnaziu, astfel încât parcă mai mult ca oricând asupra copiilor s-a aşezat o şi mai mare povară şi învaţarea pentru notă a devenit un obicei în sistemul de învăţământ românesc. Renunţarea la trimestre a redus, e adevărat, numărul de teze, seria de medii, elevul fiind într-un permanent dialog cu profesorul, acesta având timp suficient pentru examinări şi evaluări, cel puţin aparent, pentru că, din nefericire, programele sunt mult prea încărcate, iar timpul de predare şi evaluare este destul de redus.

Totuşi, împărţirea anului şcolar în semestre şi dezechilibrul dintre acestea constituie anomalii cu efecte dintre cele mai rele ale învăţământului românesc. Împărţirea clasică, în trimestre, a fost înlocuită cu împărţirea în semestre odată cu instalarea la conducerea educaţiei naţionale a echipei ministeriale rezultată după alegerile din 1996. Justificarea unei astfel de decizii s-a înscris în contextul mai larg al deciziei de rupere definitivă cu trecutul, de racordare la modernitate, de sincronizare cu cerinţele europene, dar neţinând cont de realităţile româneşti. În acest context, şcoala trebuia să aibă un conţinut mai ales formativ, elevul să nu mai fie obligat să acumuleze informaţii peste informaţii, ci să creeze, să gândească, să aplice, iar profesorii şi învăţătorii să nu mai pună note după note, ci să evalueze în timp, temeinic.

Pentru toate aceste considerente, s-a hotărât că vechea împărţire a anului şcolar nu este acoperitoare, din cauză că trimestrul I era prea lung, al II-lea, cam la fel, în schimb, al III-lea rămânea foarte scurt, insuficient pentru o evaluare serioasă la final de an şcolar. Un alt motiv care a determinat împărţirea anului în semestre l-a reprezentat accentuarea ideii că programul elevilor era supraîncărcat. Drept urmare, semestrele au fost presărate cu mai multe vacanţe, scurte. S-a luat astfel o decizie pripită, fără cercetări şi consultări prealabile, decizie antipedagogică şi nesănătoasă fizic şi psihic a anului şcolar împărţit în semestre. După vacanţa de Crăciun, elevul se întoarce la şcoală din prima zi lucrătoare a noului an, şi după numai o lună se ia din nou vacanţă, deoarece se încheie semestrul I. În semestrul al II-lea va mai primi aproape două săptămâni libere abia de Paşti, la mijlocul lui aprilie şi, după aceea va lua vacanţă tocmai în a doua jumătate a lui iunie.

Circa 1 din 3 profesori consideră că semestrizarea anului şcolar nu este o soluţie optimă de organizare, iar circa 1 din 2 profesori opinează că există prea multe vacanţe care întrerup fluxul procesului didactic.

Semestrul I s-ar putea încheia fără probleme înaintea vacanţei pentru sărbătorile de iarnă. Motivul? După revenirea la şcoală a copiilor mai sunt patru săptămâni şi se ia din nou vacanţă intersemestrială. Care este utilitatea şi eficienţa celor patru săptămâni? O săptămână durează reacomodarea, cea de a patra săptămână este rezervată încheierii mediilor şi definitivării situaţiei şcolare, astfel încât rămân două săptămâni în care elevul mai poate învăţa câte ceva.

O propunere din partea multor cadre didactice este revenirea la cele trei trimestre : primul trimestru, de la 15 septembrie până în apropierea Crăciunului, cel de-al doilea semestru, după vacanţa de iarnă până la cea de primăvară, iar cel de-al treilea să se încheie în apropierea datei de 15 iunie.

Din nefericire, cadrele didactice nu sunt consultate în privinţa marilor decizii care se iau pentru buna funcţionare a sistemului, sau dacă se întâmplă, toate aceste păreri se pierd pe drumul dintre şcoală – respectiv inspectoratele şcolare judeţene şi Ministerul Educaţiei, şi tot ceea ce hotărăsc miniştrii ajunşi pe criterii politice şi nu neapărat pe competenţă va fi legiferat.

Actuala împărţire a anului şcolar în semestre (ca şi notarea la ciclul primar cu calificative care duce la uniformitate şi concurenţa dispare), a fost introdusă în urmă cu destul de mulţi ani, ca sa se justifice în domeniul învăţământului o schimbare, care să vină în întâmpinarea nevoilor elevilor şi a necesităţilor reale ale învăţământului de pe meleagurile româneşti. În lipsa unor argumente de conţinut care să susţină schimbarea, cine ştie ce consilier sau secretar de stat din învăţământ a considerat ca e bine să se reîmpartă anul şcolar şi să se renunţe la note. Probabil că a intervenit şi vreun responsabil cu imaginea, care i-a convins pe decidenţi că e nevoie de o schimbare şoc, fără consultări şi fără să se gândească la urmări pe termen lung.

De fapt, a fost o revenire la o structură de an şcolar şi la un sistem de notare care se mai practicaseră. Dar asta se întâmplase în ani deloc fericiţi ai şcolii româneşti, cu un grad semnificativ de analfabetism (care a atins cote îngrijorătoare în acest început de secol XXI). Succesiunea perioadelor de şcoală şi a vacanţelor de azi seamănă cel mai mult cu perioada de după cel de-al doilea război mondial, sistem falimentar dintru început. Atunci, anul şcolar a fost împărţit în pătrare şi s-au pus note de la 1 la 5.

Acum, împărţirea anului şcolar este dezechilibrată, aşa cum am mai menţionat, lipsită de semnificaţie şi greu de suportat şi de elevi, dar şi de părinţi şi cadre didactice. La numai o lună şi jumătate după întoarcerea din vacanţa mare, elevii ciclului primar intră iar în vacanţă, deşi nu demult fuseseră în vacanţa de vară, deci avuseseră timp şi condiţii (pe care în celelalte vacanţe, de peste an, nu le vor mai avea) să se refacă, astfel încât o nouă vacanţă nu se justifică, ba mai mult, îi derutează, mai ales pe elevii din clasa I care abia acum încep să se deprindă cu alfabetul, şi o săptămână departe de şcoală îi dă înapoi cu mult. Progresul făcut este aproape anulat de această vacanţă. După alta lună şi jumătate, când copiii îşi reintră în ritmul firesc de învăţare, vine vacanţa de Crăciun. De tradiţie în şcoala românească, vacanţa de Crăciun (numită şi de iarnă) nu mai poartă simbolistica marcată de venirea acasă cu carnetul de note, purtând primul rând de medii, generând asocieri cu venirea meritată sau nu, a lui Moş Crăciun, provocând aluziile părinţilor la condiţionarea de ceea ce scrie în carnet a cadourilor aduse de moş.

Copii nu se pot bucura de tradiţiile şi obiceiurile legate de aceste sărbători, dimpotrivă, sunt urmăriţi toată vacanţa de presiunea temelor pe care le au de făcut (cu toate că recent a mai apărut un ordin prin care sunt interzise temele de vacanţă), şi de pregătirea pentru lucrările de verificare şi definitivarea mediilor semestrului I care-i aşteaptă când se vor întoarce la şcoală. Lucrările scrise şi încheierea situaţiei urmează după vacanţă, în perioada nesuferită a frigului din clase (existent din nefericire încă în multe din şcolile româneşti, scoli uneori improprii pentru termenul de educaţie), a virozelor şi a condiţiilor meteo incerte.

Vacanţa intersemestrială vine atunci când nu-şi are rostul. Copiilor li se întrerupe din nou ritmul, părinţii nu au timp să-şi plimbe copiii (concediul fiind epuizat), resurse financiare aproape inexistente, fiindcă au cheltuit cu sărbătorile de iarnă, iar acum e şi spaima generată de factura la întreţinere şi grija de a obţine o mică reducere prin plata de pe acum a impozitelor pe tot anul, ca să nu mai adăugăm recenta teamă de pierdere a locului de muncă, din cauza crizei economice mondiale şi a recesiunii. Copiii, în cel mai bun caz, îşi petrec vacanţa dormind, plimbându-şi ochii de pe calculator pe televizor, şi cam atât. De lectură nici nu poate fi vorba, obiceiul acesta fiind demult uitat. Se pierde mult timp în scara blocului sau prin cluburi, o practică şi în timpul orelor de şcoală, aşa că nici din acest punct de vedere o săptămână de vacanţă nu se justifică. Până în mijlocul verii (chiar peste, pentru cei care sunt presaţi de admiterea la licee), vor mai avea o vacanţă de câteva zile de Pasti (vacanţa de primăvară), şi vreo două zile libere de Paşti şi de 1 Mai.

Anul nostru şcolar ar trebui să revină la structura trimestrială, cu vacanţe clare doar între trimestre. Suprasolicitarea ar fi evitată dacă zi de zi şi săptămână de săptămână ar fi respectate un ritm şi o încărcătură adecvate ale învăţăturii, dacă weekend-urile ar fi dedicate unor activităţi care să degreveze rutina orarului.

Pentru exemplificare, redăm câteva date cu scopul de a ne opri măcar pentru câteva clipe să medităm cum este mai bine pentru copiii acestei ţări, ce sistem este cel mai potrivit pentru a nu-i mai chinui veşnic pe ei, dar şi pe noi, cadrele didactice, cu permanente schimbări şi o reformă care parcă nu mai are sfârşit.

Nu ştiu dacă din cele relatate am putea trage o concluzie… totul rămâne, oare pentru cât timp, în coadă de peşte până când miniştrii abili, psihologii şi nenumăratele comitete şi comiţii îndrituite să se ocupe de soarta educaţiei acestei ţări vor ajunge la un numitor comun şi vom putea să ne liniştim şi noi, cadrele didactice, şi părinţii, dar mai ales elevii, care la începutul fiecărui an şcolar ne întreabă din priviri… ce schimbări va mai aduce vântul de toamnă la 15 septembrie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *