Nevoia de sacru

Vânat de grijile cotidiene, încărcat cu povara păcatelor personale şi ale altora, chinuit de gânduri negre, datorită nevoilor care-i depăşesc însăşi existenţa, omul încearcă să-şi regăsească identitatea spirituală, şi să-i redea sufletului inocenţa pierdută prin cine ştie ce colţ întunecat al cursului vieţii. Nefiind un ascet, deşi, în adâncul inimii preţuieşte valoarea şi profunzimea unei asemenea căi de cunoaştere divină, e conştient de căderea abruptă pe care a suferit-o, odată cu trecerea în tărâmul greşelilor, pe care le săvârşeşte în fiecare clipă, sub diverse chipuri, umbrindu-i limpezimea gândirii, şi strecurându-i în suflet picături de îndoială, chiar şi în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, depărtându-l, încet, dar sigur, de credinţa în lumina căreia trăia cândva. Alte sisteme informaţionale şi morale îi reţin în prezent atenţia, răvăşindu-i mintea, şi călăuzindu-l către un drum pe care-l crede empiric, nesesizând curgerea ireversibilă a timpului, ce-i poate frânge căutările mult prea devreme.

La un moment dat, o vibraţie îi străbate fiinţa, iar credinciosul îşi aminteşte cine este cu adevărat, şi care îi este menirea. Trezirea din starea de veghe, îi produce o iluminare instantanee, redându-i pacea nepieritoare. Se afundă treptat într-un echilibru hieratic, plutind nevăzut printre lacrimi de regrete, către o rugă incandescentă de reprimire a harului dumnezeiesc. Strigătul de înăbuşire a vinei, îşi revarsă ecourile peste întreaga-i fiinţă, implorând iertarea. Răspunsul nu-şi întârzie sosirea, datorită închinării drepte, cu toată puterea cugetului. Mireanul primeşte împăcarea şi unirea minţii cu inima, invocând numele lui Dumnezeu, ca singurul capabil să-i înţeleagă rănile spirituale, care dor, la fiecare atingere a păcatului. Mai mult, omul îşi promite o îndreptare interioară, luând ca zălog cuvântul sfânt al inimii. Îşi îndreaptă paşii către cea mai apropiată biserică, spre a pecetlui legământul de taină şi în prezenţa sfinţilor, pe care-i ovaţionează de câte ori are ocazia, dar îi priveşte ca pe un ideal de neatins. Înclinându-şi pios trupul îmbătrânit de osândă, priveşte lăuntric minunea ridicării din morţi a lui Iisus, cerând acceptarea fiului risipitor, venit din întunecatele depărtări ale neascultării.

Certitudinea reconcilierii îi cuprinde sufletul, îi domină prezentul, încununându-i străduinţa. Atât de mic i-a fost efortul, iar răsplata smereniei, parcă prea mare! Conştient de transformarea imanentă, fiind liber de necruţătoare frământări lăuntrice, omul îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dar zăboveşte în spaţiul sacru, nedorind o revenire bruscă la cele pământeşti şi efemere. Ambianţa transcendentă a bisericii, iluminată discret de flacăra misterioasă a candelei, care inundă imaginea purificată a credinciosului, îi zideşte convingerile şi-i oferă o dulce seninătate. Marea agitată a vieţii s-a calmat, iar sufletul îşi redeschide poarta bucuriei, a împlinirii şi a vederii lui Dumnezeu. Această mană cerească a armoniei desăvârşite, îşi urmează cursul lin printre mulţimi de gânduri, aşezate într-o ordine firească, perle nepământeşti de lumină şi speranţă.

Omul renăscut din imensa iubire divină, crede cu putere în miracolul la care ia parte. Trăieşte cu teama că, datorită slăbiciunii firii sale umane, ar putea redeveni păcătosul pe care el însuşi îl dispreţuia. Cu fiecare pas către moarte, simte regretul de a fi comis nenumărate fapte de care îi este ruşine, şi se întreabă dacă nu cumva le vor afla şi alţii. Cunoscând perspectiva unei judecăţi corecte, cântăreşte minuţios fiecare cuget meschin, şi îşi înalţă vinovăţia într-o dureroasă coloană a infinitului. Îşi spune că existenţa ar fi nulă în absenţa unor legi şi coduri morale, pe care vrea să le respecte, dintr-o convingere pur intimă, amurg al desfătării, cândva dominantă a vieţuirii sale.

Radiografia generală a fiinţei, redă adevărul pe care oricum îl admite: e un om obişnuit, supus păcatului, dar având puterea şi privilegiul ridicării din pulberea greşelilor. Valoarea sufletului care i-a fost dăruit, nu se poate măsura, şi, fiind în permanenţă conştient de calităţile sale, pe care se străduieşte să le evidenţieze cât mai mult cu putinţă, nu acceptă îngroparea talantului, cu scopul de a-l avea doar pentru sine. Căutător infatigabil al ineditului, omul doreşte absorbirea sfinţeniei cu toată forţa, nu pentru pierderea identităţii, ci, dimpotrivă, pentru regăsirea ei. Astfel, va fi el însuşi, cel din totdeauna trăitor paşnic şi cugetat în acest orizont străbătut de lumină şi întuneric.

Glasul veşniciei îi răsună în minte, invitându-l la ospăţul de nerefuzat al binelui, suprema încântare a sufletului. Comoara incomparabilă a sfinţeniei, îşi oglindeşte eternitatea în cucernicia penitenţei, curată şi limpede, ofrandă singulară a celui care şi-a încununat viaţa cu imensitatea ei. Acum e împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, iar fericirea inegalabilă, pe care nu credea că o va dobândi, îl conduce pe un drum fără întoarcere, dar uluitor de preţios, unde nu e durere, întristare sau suspin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *